„Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea fericită!”

Anul acesta s-au împlinit 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, „pe vremea coacerii cireșelor” (1824), în Vidra de Sus, din părinții Alisandru și Maria. Parlamentul României, prin ­Legea 223/2023, a dedicat anul 2024 lui Avram Iancu; ­anterior, în anul 2016, prin Legea nr. 230, Avram Iancu ­fusese declarat „Erou al națiunii române”, pentru „meritele sale excepționale în afirmarea identității și a drepturilor naționale pe teritoriul strămoșesc”.

În vacanțele de acasă din copilărie, a fost martorul pedepselor aplicate românilor „pentru nimica toată, pentru câte un lemn tăiat din pădurea erarului; o adâncă milă îl cuprindea, mai ales când începea să-și dea seama că numai românii sunt năpăstuiți așa, alte nații nu”.

Atunci i-a spus tatălui său: „Tată! Nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! - Bine!, răspundea tatăl său. Schimbați-o! Numai să puteți!”.

Astfel, încă de atunci și-a propus „să schimbe rânduiala”. Din anul 1844 a urmat Facultatea de Drept din Cluj, devenind avocat, cu dorința de a-i apăra pe români și de a asigura dreptatea.

În contextul asupririi românilor de către nobilimea maghiară și, deopotrivă, de către auto­ritățile Imperiului Habsburgic, Avram Iancu, în anul 1848, aflându-se între conducătorii Revoluției din Transilvania (Episcopul ortodox Andrei Șaguna, Episcopul greco-catolic Lemeny, Gheorghe Barițiu, Simion Bărnuțiu, Papiu Ilarian, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, Samuil Poruțiu etc.), îi îndemna pe moți: „Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult pentru că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri [...]. Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în Dietă...”.

Regăsim în acest îndemn principiul pe care îl exprima înaintea sa, cu mai bine de un secol, Episcopul Inochentie Micu: „Plebs valachica să devină natio valachica”.

Prin această schimbare, românii puteau avea drepturi ca și celelalte națiuni recunoscute: ungurii, sașii și secuii. Acest principiu-cerere avea cel puțin trei temeiuri: primul - autohtonia, vechimea, continuitatea și numărul românilor din Transilvania; al doilea - românii care populau Transilvania erau mai mulți decât toate celelalte trei națiuni la un loc, ei aduceau statului, prin munca lor, venituri mai mari decât toți ceilalți; al treilea - respectarea promisiunilor din cadrul celor două diplome leopoldine (1699 și 1701); prima diplomă leopoldină prevedea acordarea tuturor scutirilor și privilegiilor de care se bucurau preoții catolici și preoților români uniți.

Independenţa Bisericii româneşti din Ardeal

Deși Episcopul Inochentie Micu era școlit și hirotonit de către arhierei ai Bisericii Romano-Catolice, totuși el s-a luptat pentru independența Bisericii românești din Ardeal pe care o considera ca făcând parte din Biserica Orientală și afirma: „Eu sunt episcop grec și am jurisdicție proprie”. 

Școala Ardeleană ca mișcare și documentele Supplex Libellus Valachorum din anul 1791 și celelalte până la Memorandul românilor din Transilvania din anul 1892, toate își au obârșia în demersurile inițiate de ­Inochentie Micu.

Școala Ardeleană afirma, potrivit mentalității vremii, că aveau drepturi depline asupra unui teritoriu (țară sau provincie) cei mai vechi locuitori ai săi, iar Supplex Libellus Valachorum solicita ca „națiunii suplicante (române, n.n.) să i se restituie între națiunile regnicolare același loc pe care l-a ținut, potrivit mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăștur, din anul 1437”.

Tot în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Horea, în timpul Revoluției din 1784, cerea prin Ultimatum egalitatea în drepturi: „Nobilii să nu mai fie și să trăiască din slujbe (servicii) date de împărat; Nobilii să nu mai aibă moșii și să plătească dări ca oamenii de rând; Pământurile nobililor să se împartă poporului, după ordinul împărătesc”.

Nicolae Iorga afirma că Horea și Crișan participaseră la mișcarea țăranilor din timpul lui Sofronie de la Cioara, care avea drept scop „alungarea unirii și a iobăgiei din țara Ardealului”.

La rândul său, Horea a predat „ștafeta” lui Tudor Vladimirescu, în urma „deselor întâlniri în târgul Hațegului”.

Dacă „Horea Albac” formulase cererile din Ultimatum în noiembrie 1784, Tudor Vladimirescu  (avându-i alături pe Episcopul Ilarion al Argeșului, Gheorghe Lazăr și Petrache Poenaru) elabora Cererile norodului românesc:

„Ce striga la 1821 poporul român? [...] tot românul să fie liber și egal în țara lui; într-un cuvânt cere ca statul să se facă românesc”, scria la Paris, în anul 1850, Nicolae Bălcescu.

Tot Nicolae Bălcescu îi scria lui Alexandru G. Golescu: „Revoluția tinerilor (din 1848-1849, n.a.) nu este nici inventată, nici fabricată, nici de mine, nici de voi, nici de Eliade, nici de alți revoluționari... Ea derivă, în totalitate, în mod direct din revoluția de la 1821... o revoluție națională și democratică...”.

În același sens scria și Mihail Kogălniceanu, în anul 1872: „Tudor Vladimirescu revendică drepturile nu numai ale Țării, dar și ale claselor dezmoștenite. [...] Revoluția sa națională și totodată socială este sâmburele nu numai al revoluției din 1848, dar și al actului de emancipare din 2 mai 1864”; iar în anul 1864 era inclus implicit și anul Unirii Principatelor, 1859, care a stat la baza Unirii de la 1 Decembrie 1918. Dorința unirii fusese exprimată și în cadrul Revoluției de la 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj: „Noi vrem să ne unim cu Țara!”. 

Egalitatea în drepturi își are originea în cererile făcute de ­Inochentie Micu și deopotrivă se regăsește în jurământul națiunii române pe Câmpia Libertății de la Blaj din mai 1848: „ [...] voi apăra [...] libertatea, egalitatea și frățietatea [...] voi respecta toate națiunile ardelene, poftind egală respectare de la dânsele; nu voi încerca să asupresc pe nimenea, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimenea”.

Din toate cele expuse mai sus se poate constata că, de-a lungul veacurilor, a existat o continuitate de gândire și de simțire ­românească și o transmitere de la o generație la alta a acestor principii.

Așadar, avocatul Avram Iancu, unul dintre teoreticienii Revoluției de la 1848, nu a cerut privilegii pentru români, deși aceștia erau majoritari, ci doar egalitatea cu celelalte națiuni. 

Inițial, în cadrul mișcării, Aron Pumnul afirma: „Noi nu vrem să dobândim drepturi omenești prin sabie, ci prin legile minții sănătoase”, dar ulterior Avram Iancu, lovindu-se de lipsa totală de disponibilitate și de colaborare a maghiarilor, și-a reconsiderat gândurile și atitudinile: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari, ca să și-o stoarcă prin luptă”, pentru ca în final să concluzioneze: „Nu cu argumente filosofice și umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea!”.

Astfel a devenit organizatorul și conducătorul în luptă al moților. A organizat „armata” de țărani după modelul armatei Imperiului Roman, care a rămas ca model pentru întreaga istorie a lumii și a și câștigat!

Împăratul de la Viena nu s-a ţinut de promisiune

În urma victoriei obținute, a dorit ca Împăratul să facă dreptate românilor ardeleni și să le ofere drepturile cerute; dar Francisc Iosif nu și-a ținut promisiunile făcute. Dimpotrivă, i-a umilit atât pe Iancu, dimpreună cu toți cei din delegația sa (Bărnuțiu, Cipariu, Laurianu, Ioan Maiorescu, Popasu și Aron Florian), cât mai ales pe moții care și-au jertfit viața. Pe primii i-a umilit când au fost citați la poliție pentru a li se comunica ordinul de a părăsi Viena în termen de opt zile. 

Eroul din munți împreună cu cei mai distinși cărturari ai românilor din Ardeal au fost alungați din Viena ca niște răufăcători (21 februarie 1851), iar pe moții de rând care și-au vărsat sângele pentru Împărat și prin aceasta pentru dreptatea și libertatea lor i-a umilit lăsându-i în starea de oprimare în care se aflau și înainte. 

„Nici unul dintre conducătorii românilor din Transilvania nu s-a identificat [...] desăvârșit cu interesele maselor populare ca acest fiu de moț, a cărui sinceritate o vor dovedi-o nu numai vorbele pline de înțelegere și căldură pentru suferințele celor obijduiți, ci în mai mare măsură lupta ce o va da pentru ei și alături de ei”. De aceea Avram Iancu a rămas în sufletele oamenilor mai mult decât oricare dintre conducătorii românilor ardeleni de la 1848. 

Avram Iancu și-a dovedit demnitatea prin refuzul primirii decorației de la Împărat cu motivația: „Să se decoreze mai întâi națiunea română cu împlinirea promisiunilor”; de asemenea, ulterior, a refuzat oferta de a primi o funcție la Viena cu un salariu de 2.400 de florini anual, iar la Sibiu cu 1.800 de florini, motivând refuzul „cu neîmplinirea promisiunilor date poporului român de către Împărat”. 

În anul 1761, în urma miș­cării ieromonahului Sofronie de la Cioara, românii ardeleni au primit aprobarea Vienei, după 60 de ani, de a avea un vlădică ortodox, anume pe Dionisie Novacovici. La 2 august 1785, ca urmare a Răscoalei lui Horea, a fost abolită șerbia. În anul 1822, în urma Revoluției lui Tudor Vladimirescu, domnii fana­rioți au fost înlocuiți cu domni români în Țara Românească și în Moldova. 

Consecințele jertfei lui Avram Iancu nu au fost imediate, dar s-au ivit, potrivit propriei profeții: „Vaca lui cea neagră va făta după 70 de ani”. După 70 de ani de la Revoluția din 1848 Transilvania s-a unit cu Țara. 

„Unitatea României nu este nici opera unui om, nici a unei provincii, nici a unei generații. Ea este rezultatul luptelor sus­ținute vreme de veacuri de cei mai buni fii ai poporului românesc.” În cuvintele părintelui aca­demician Ioan Lupaș îl regăsim și pe Avram Iancu: „Unul dintre cei mai buni fii ai poporului românesc”. 

El însuși ni s-a prezentat: „Eu sunt Avram, nepot al lui Horea, fiul lui Iancu din Vidra și rămân de confesiune ortodoxă!” și ne-a lăsat ca Testament: „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea fericită!”.