Isihasmul, rugăciunea omului în căutarea lui Dumnezeu
Isihasmul este un cuvânt de origine greacă, însemnând tăcere, liniște și concentrare interioară. Acesta reprezintă o tradiție ascetică din secolele IV-V, dar s-a organizat ca o mișcare de renaștere spirituală și teologică în secolele XIII și XIV, prin introducerea „Rugăciunii lui Iisus” ca metodă de concentrare și pace lăuntrică, în care sufletul ascultă și se deschide lui Dumnezeu.
Isihia a fost practicată de părinții deșertului, care au avut ca sursă de inspirație Filocalia - iubirea frumosului dumnezeiesc. Ei au deprins viața interioară şi invocarea continuă a numelui lui Iisus. „Rugăciunea inimii”, numită și „Rugăciunea lui Iisus” sau „Rugăciunea pură”, constând din cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, este bazată pe texte scripturistice precum Luca 17, 21 - „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”, convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă (Ioan 4, 5-14) sau cuvintele orbului Bartimeu: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” (Marcu 10, 46). De asemenea, nu trebuie neglijat îndemnul Sfântului Apostol Pavel din I Tesaloniceni 5, 17: „Rugați-vă neîncetat!” și „Stăruiți în rugăciune!” (Col. 4, 2). Isihia creează o stare în care se practică virtuțile, dintre care cele mai importante sunt curăția inimii, pocăința, dar mai ales sobrietatea, trezvia sau atenția inimii.
Rugăciunea inimii care vede lumina necreată
Pentru mulți dintre noi, rugăciunea pare o continuă succesiune de cuvinte formulate și rostite într-o anumită ordine, pe o durată limitată de timp. Uneori încercăm să atingem starea de a fi cu Dumnezeu permanent, indiferent de activitatea pe care o desfășurăm. Avva Antonie își îndemna ucenicii: „Respirați mereu pe Hristos”. Sursa este biblică, în Facerea 2, 7. „Omul este chemat să respire Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Sinaitul, iar Sf. Ioan Scărarul ne asigură: „Căderea celui ascultător e din voința lui…”. La rândul său, Teolipt al Filadelfiei, în secolul al XIII-lea, laudă și recomandă reculegerea: „Când albinele zăresc un roi de viespi, ele stau în stup pentru a scăpa de inamicii lor. Faceți ca ele. Stați în stupul mănăstirii voastre, pătrundeți în fortăreața cea mai intimă a sufletului, unde domnesc pacea, bucuria și liniștea”. În vremea împăratului bizantin Andronic al II-lea (1282-1328), călugărul Grigorie Sinaitul vine la Muntele Athos, centrul cel mai important al vieții monastice în Bizanț, și aduce cu el isihia, devenind inițiator al isihasmului propriu-zis. El a căutat să le arate călugărilor, îndreptați spre practică, calea înțelegerii, precizia isihiei și contemplarea. Doctrina lui nu face decât să rezume spiritualitatea monastică tradițională a Sf. Ioan Scărarul și a lui Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog. Monahul trebuie să caute în inimă locul în care sunt concentrate toate puterile sufletului, privind în jos, cu bărbia în piept, și respirând cât mai lent posibil. Este ceea ce Grigorie numește metoda invocării neîntrerupte a lui Iisus. Prin acest mod de rugăciune se obține unirea imediată, nu progresivă cu Dumnezeu; ea are loc când Duhul atrage spre sine însuși mintea adânc cufundată în inimă, o încătușează, interzicându-i mișcarea ei obișnuită spre obiectele exterioare. Gândirea lui Grigorie preia din marile idei mistice ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Persistând în acest gen de contemplare, monahii spuneau că li se întâmplă să zărească o mare lumină, care le dădea o bucurie inefabilă. Or, adaugă el, acest lucru are legătură cu dogma, lumina nefiind altceva decât slava și lumina necreată a lui Dumnezeu, distinctă în ființa sa și consubstanțială cu lumina care a orbit, pe Muntele Tabor, ochii apostolilor, în momentul Schimbării la Față a lui Hristos. Vederea acestei lumini constituie fericirea supremă a celor aleși. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește de cunoștința și simțirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama de contemplarea nemijlocită a slavei necreate, ca elemente esențiale ale spiritualității isihaste. Ca mișcare care s-a organizat la Athos, în secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii taborice” și de experiența nemijlocită a slavei lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus a fost practicată în special în mediul monastic și transmisă desigur și credincioșilor, care, trecând pragul unor mănăstiri bizantine din Constantinopol, aflau cum puteau lăsa în urmă lumea banală, materială sau cum puteau parcurge etapele ascezei: nepsis, adică sobrietate și vigilență; isihia, adică liniștea și odihna sufletului; Rugăciunea lui Iisus.
Să simţim prezenţa lui Iisus
Pentru noi, cei de astăzi, rostirea acestei rugăciuni nu înseamnă că trebuie să repetăm mecanic o formulă cu efecte magice, ci de a reuși să coborâm mintea în inimă și să simțim prezența lui Iisus. Această repetiție începe cu voce tare, apoi continuă în minte, apoi în inimă, coborând din trup în suflet. Despre cum să ne rugăm, fiecare primește sfatul duhovnicului, doctorul său sufletesc, dar, pentru a simți, nu putem avea trăirile altora, ci trebuie să o facem pentru a vedea și înțelege ce se întâmplă în comunicarea cu Dumnezeu. Este însă nevoie de răbdare, voință, discernământ, atenție. Pentru câteva momente ar trebui să ne detașăm de dorințele fără număr. Nu le vom mai putea gestiona și ne vom prăbuși în tot felul de suferințe. Pentru câteva clipe, ar fi bine dacă am părăsi înlănțuirea zilei: Stop! Este o provocare. Trebuie să încercăm să abandonăm preocupările care ne devorează zilnic, pe care le credem necesare și de care nu ne putem despărți, dar seara vedem că nu întotdeauna ne mulțumesc. Aici apare o problemă delicată, pentru că foarte mulți nu doresc o astfel de desprindere de dezamăgirile zilnice. Rugăciunea se face în liniște, iar diavolului nu-i place liniștea, de aceea fugim de ea. Tăcerea nu a plăcut, fie a lui Iisus în fața lui Ponțiu Pilat sau de pe Cruce, fie a Maicii Domnului sau a viețuitorilor pustiei. Noile mijloace de comunicare sunt o parte din factorii de destructurare a ceea ce tradiția duhovnicească a creștinismului răsăritean numește isihasm, trăit, firește, în deplinătate de monahi, dar necesar pentru orice viață duhovnicească temeinică.