Istoria și limba română sunt însăși viața noastră

La început de an şcolar, preşedintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop, ne aduce în actualitate câteva dintre nenumăratele aspecte uitate despre istoria noastră trecută, prezentă și viitoare. Istoria, cea pe care unii ar dori să o treacă la „și altele” - în programa școlară -, este „prezentul oamenilor care au trăit în trecut”, este disciplina care ne ajută să nu ne uităm rădăcinile identitare, spune conducătorul celui mai înalt for de știință şi cultură din România.

Stimate domnule președinte al Academiei Române, ce este istoria și de ce trebuie să o cu­noaș­tem?

Istoria omenirii este viața oamenilor, privită din epocile cele mai îndepărtate și până astăzi și studiată global ori pe epoci, zone geografice și popoare. Dar studiul istoriei omenirii în ansamblu este aproape imposibil, această istorie nu a fost cuprinsă de nici o minte omenească și nici nu va fi. Astfel, studiem viața oamenilor pe perioade de timp și pe regiuni. Istoria poate să fie definită și ca prezent al oamenilor care au trăit în trecut sau ca memorie colectivă. Dacă orice om trăiește și prin amintiri, este firesc ca și popoarele să aibă amintiri. Un om fără amintiri este un infirm. La fel se întâmplă și cu popoarele care-și uită înaintașii, pentru că toată viața de azi s-a clădit pe viața trecută. Disprețul pentru trecut - care a fost prezent pentru cei care l-au trăit - înseamnă dispreț pentru om, pentru popoare, pentru omenire.

Ce factori au contribuit la alegerea de a fi profesor de istorie, o primă etapă a devenirii aca­demicianului și a președin­telui înaltului for de cultură și știință din România?

Copil fiind, am fost fascinat de poveștile din trecut, de mituri și de legende, de la cele ale Olimpului până la „sama de cuvinte” ale lui Ion Neculce. Și, în naivitatea mea, mi-am închipuit că cine știe istorie are acces la toată experiența omenirii și că devine un om privilegiat de Dumnezeu. Ulterior, mi-am dat seama că istoricul - oricât de studios și de pasionat ar fi fost - nu stăpâ­nește nici o taină și nu are capacități superioare altor intelectuali, că nu poate prevedea viitorul și că nu poate cunoaște nici trecutul la modul absolut. Am fost dezamăgit, dar pasiunea căutării în vechi hrisoave a rămas. Așa am înțeles ce diferență este între istorie ca viață trăită și istorie ca discurs (ca reconstituire). Istoria trăită nu se mai întoarce niciodată (expresia „istoria se repetă” este un fel de metaforă), ea trebuie reconstituită din frânturi culese migălos din izvoare, iar reconstituirea merge până la un punct. Adică între adevărul vieții și adevărul istoric este o deosebire, dar tot adevăr se cheamă și cel din urmă. Istoricul de meserie caută mereu adevărul, chiar dacă nu ajunge niciodată la adevărul absolut, inaccesibil oamenilor.

Ce modele de urmat ați avut în viață?

Modele am avut multe. Mereu. Un om nu poate să trăiască fără modele. Primul a fost bunica mea, cea care m-a învățat credința și felul de a mă închina la greu în secret, chiar făcându-mi semnul crucii în taină și gândind la Dumnezeu, la Mântuitor și la Fecioara Maria. Apoi au fost părinții, care m-au învățat cât de grea poate să fie viața și cum trebuie să fac față practic greutăților. A fost apoi învățătoarea mea, o minune de educator care, timp de patru ani, m-a educat, m-a instruit, m-a învățat politețe, igienă, circulație pe drumuri publice, protecția mediului, nutriție sănătoasă și multe altele, toate de bine. Au fost apoi profesorii din școala generală și din liceu, oameni de o seriozitate rară, specialiști în materiile lor, mai ales diriginții, care erau un fel de părinți multipli­cați. Diriginta mea din gimnaziu - profesoară de matematică - umbla în poșetă cu foi volante și pe o parte a foii rezolva o problemă de geometrie, iar pe cealaltă scria versuri. Dirigintele din liceu era romancier cunoscut, membru al Uniunii Scriitorilor. Vreo cinci profesori din liceu erau doctori în specialitățile lor, iar pe atunci doctoratul se lua teribil de greu. La universitate, am avut adevărați idoli, mari savanți, cu studii serioase, în țară ori în Occident, stăpânind limbi clasice și moderne, descifratori de texte vechi, de la hieroglife și liniarul A și B până la greaca clasică, la latină, slavonă etc. Am avut marele privilegiu să am modele. Nu dau nume acum, pentru că i-aș uita cu siguranță pe unii importanți și nu vreau să fiu nedrept.

Învățatul grec Plutarh (46-126 d. Hr.), în lucrarea „Despre educarea copiilor“, explică drumul pe care trebuie să-l parcurgă un copil pentru „a fi desăvâr­șit“. El recomandă Medicina și Gimnastica pentru îngrijirea corpului și Filosofia ca „leac al bolilor și al suferințelor sufletului“. O desăvârșire omenească, fără Dumnezeu. S-a schimbat ceva până astăzi?

Deși pare paradoxal, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, pentru că esența omenească a rămas aceeași de câteva mii de ani. Disciplinele șco­lare actuale își au rădăcinile în epoca Renașterii, adică în umanism și s-au stabilizat în țările de model occidental în secolul al 19-lea. Ele răspund deopotrivă nevoilor trupului și sufletului, dar accentul cade diferit. Elevii fac la școală matematică, fizică, biologie, chimie, educație fizică, dar și limba și literatura română, limba maternă (dacă aceasta nu e româna), istorie, geografie, filosofie și altele. Filosofia avea o cuprindere mult mai mare în Antichitate, ea încercând să răspundă la întrebările fundamentale, de genul: ce este universul? ce este omul? ce sunt ordinea și dezordinea? ce este materia? ce este spiritul? etc.

Celelalte chestiuni, legate de igienă, nutriție, valoarea banilor, mediul ambiant, meșteșuguri, conduită în societate, politețe, nu erau materii sau discipline școlare, ci deprinderi practice, îndeletniciri de la sine înțelese, făcute de familie (înainte și după „cei șapte ani de acasă”) și de profesori, în orele aflate la dispo­ziția lor, în excursii, la palestre, la cercuri școlare. Azi se încearcă înlocuirea disciplinelor consacrate, menite să asigure cultura generală, cu acest set de deprinderi practice, care nu mai asigură nici un fel de poftă de cunoaștere intelectuală. Tinerii trebuie să ajungă niște obiecte ușor de manevrat, fără cunoștințe profunde și fără posibilitatea de a lua decizii de unii singuri, din moment ce școala tinde să înlocuiască fondul cu forma.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379), adresându-se tinerilor, întreba dacă este bună învăță­tura profană sau nu, recomandând (în „Către tineri...“) „să ne înfruptăm“ din operele clasicilor, „cu totul, în felul albinelor, căci ele nu se apropie de toate florile şi nici nu se străduiesc să ia totul de pe cele pe care se așază, ci - luând cât le este necesar pentru muncă, au lăsat restul în bună pace“. Ce calități trebuie să aibă un dascăl pentru a da o bună educație ucenicilor săi?

Dascălul trebuie să fie convins că nu exercită o meserie, ci îndeplinește o misiune. Oricare dascăl trebuie să fie un om cult și un specialist deo­potrivă. Până la urmă, „învățătura profană” se completează cu cea religioasă. Ele interferează și duc la rezultate excelente. Dar revin la dascăli. Ei ar trebui să fie cei mai buni din promoțiile lor, din toate specia­litățile. Oricare șef de promoție ar trebui să fie, măcar într-o etapă a vieții sale, și profesor. Din dascăli buni și foarte buni ies absolvenți buni și foarte buni, iar din dascăli mediocri și slabi ies tineri mediocri și slabi. Dar pentru a fi profesori foarte buni nu ajung vocația și pregătirea lor excepțională, ci este nevoie de fonduri generoase pentru salarii și dotări. Alt­minteri, elevii și studenții buni pleacă din țară și se risipesc prin lume. Viitorul unei țări care nu se preocupă de dascăli și de școală în general este compromis. O țară nu se distruge neapărat cu bombe, ci cu nepăsare față de educație.

Există informații potrivit cărora originea lui Iancu (Ioan) de Hunedoara († 1456) nu este la Hunedoara, ci în Țara Românească. Ce legătură este între acest Voievod al Țării Românești - guvernator al Ungariei, căpitan al Regatului ungar - cu dinastia Basarabilor, familia Corvinilor și Corbii de Piatră?

Sunt autori din epocă (secolul al 15-lea) care afirmă acest lucru, dar nu există o mărturie de netăgăduit. Mai mulți autori (inclusiv eu) au cre­zut mult timp că Iancu era un ur­maș de cneaz local, hunedorean, mai ales că unele izvoare suge­rau că avea rude în zonă, în Țara Hațe­gu­lui. Sunt însă doi colegi maghiari care au descoperit relativ re­cent o scrisoare a tatălui lui Nicolae Româ­nul (Olahus), iar acesta spune clar că această mare personalitate euro­peană provenea dintr-o familie din Țara Românească, cu moșie la Corbii de Pia­tră, în zona Argeș-Vâlcea, de unde ar veni și ste­ma. Familia era înrudită cu cea a marelui umanist pomenit și cu domnii din dinastia Basarabilor. Legăturile de rudenie cu Vlad al III-lea Drăgulea (devenit Dracula ori Țepeș) sunt dovedite.

Voievodul Iancu de Hunedoara a fost „modelul“ romanului cavaleresc „Tirant lo Blanc“, de Joanot Martorell (1413-1468)?

Faptul a fost dovedit mai demult, chiar prin anii 1950, de către un pres­tigios fost profesor al Uni­ver­si­tății „Regele Ferdinand I” din Cluj, emigrat după Al Doilea Război Mondial în Occident și stabilit în Spania. Se chema Constantin Marinescu, un distins medievist. Apoi și alți autori au confirmat că modelul principal al eroului romanului „Tirant lo Blanc”, scris în catalană (în dialectul valencian), în secolul al 15-lea, de Joanot Martorell, a fost învingătorul de la Belgrad. Este vorba despre primul roman propriu-zis din Europa care a făcut epocă. Eu am încercat să dovedesc că numele „Albul” (lo Blanc, lo Blanco) nu vine de la calitatea etnică de român (Vlacho, Blacho) a lui Iancu - aproape ne­cunoscută în Occident, unde figura ca ungar - ci de la numele de Iancu, ajuns în Italia direct, prin prezența purtătorului lui acolo, la Milano. Italienii au tot auzit acest nume, l-au preluat inițial ca Ianco, din care, ca să aibă sens pentru ei, au făcut ușor Bianco, ceea ce înseamnă „alb”. De altminteri, și grecii au procedat la fel, adăugând uneori câte o consoană în fața numelui de Ianco. Forma Bianco, odată cu creșterea faimei eroului, a trecut ușor Alpii în Franța, unde Albul a devenit Blanc și chiar Le Chevalier Blanc, iar de aici nu a fost decât un pas pentru răspândirea acestui nume peste Canalul Mânecii și peste Pirinei. În Catalonia, era firesc să ajungă drept lo Blanc sau lo Blanch. Ulterior, numele și renumele tatălui regelui Matia Corvin au crescut mereu în tot Occidentul și s-a aflat și originea lor românească, încât Iancu era numit Le Chevalier Blanc de la Valachie.

Cavalerul și cavalerismul au rămas apana­jul perioadei medievale? Ne mai preocupă astăzi aceste calități?

Nu! Gentilețea, politețea, onoarea, curtoazia aproape au dispărut. Ba, cei de o anumită vârstă care mai ape­lează la asemenea forme ale educației de odinioară sunt ironizați și chiar puși la punct. Probabil că civilizația a intrat într-o altă etapă a existenței, spre amurg și chiar spre previzibilul final.

Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt (1457- 1504) a fost unul dintre cei preocupați să refacă unitatea Daciei, în calitate de domn al Moldovei, domn al Ță­rii Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul. În ce măsură arhivele europene sunt cercetate?

Nu cred că Ștefan cel Mare a fost preocupat să refacă unitatea Daciei. Domnul Moldovei avea însă conști­ința unei anumite unități românești, fapt pentru care a controlat ferm situația politică din Țara Românească („cealaltă Valahie”) și a devenit mare proprietar de domenii în Transilvania. Cronicile muntene mai târzii îi dau 17 ani de domnie în Țara Românească, iar în Transilvania urma - conform unor planuri - să fie „duce” ori guvernator în numele „regelui romanilor”. Martorii străini, mulți dintre ei umaniști, l-au numit pe Ștefan „rege al Daciei”, fiindcă ei știau că cele trei țări asupra cărora își orienta atenția principele român formaseră cândva, în Antichitate, Dacia. De altfel, și Matia Corvin a fost numit rege al Daciei, ca și un membru al dinastiei Basarabilor.

Arhivele europene sunt cercetate de noi în mică măsură și nu se întrevăd timpuri mai bune, în condițiile în care erudiția este părăsită. Nu se mai alocă fonduri pentru pregătirea specialiștilor, încât degeaba am trimite stu­dioși în lume, dacă ei nu mai știu greacă, latină, slavonă, turco-osmană și nici paleografiile respective. Izvoarele scrise nu se revelă de la sine, ele sunt scrise în limbi moarte și în forme criptice.

La rându-i, Voievodul Mihai Viteazul (1593-1601), un vizionar și un martir al românilor, era conștient că „Republica creș­tină“ trebuie să fie întreagă, unită împotriva marelui Imperiu Otoman. Cât de importante au fost demersurile, apărările, zbaterile Viteazului Voievod în trezirea conștiinței naționale, menținerea unității de neam și de credință, în toate provinciile istorice românești, nu doar în Transilvania?

Nici Mihai Viteazul nu a scăpat de detractori. Chiar unii istorici români de pripas s-au săturat de faima voievodului și l-au prezentat ca pe un aventurier, condotier, ca pe un mărunt militar superficial. Nu-i pomenesc aici pe istoricii unguri, care au o concepție sui generis despre adevărul istoric, care nu au interes să fie, în acest caz, obiectivi.

Mihai a fost mai întâi creștin și apoi român. Ideea de Creștinătate, de Republică creștină - cum era numită atunci Europa - răzbate din toată strădania sa, precum și din scrierile sale. Țara Românească este pentru Domnul Mihai o poartă a Creștinătății, cum era Moldova pentru Ștefan cel Mare. În același timp, Mihai avea conștiință de român, fiindcă fusese educat ca român. Este de ajuns să fie urmărite măsurile sale în favoarea românilor din Transilvania pentru a ne convinge de acest lucru. De asemenea, reacțiile antiromânești ale nobilimii maghiare a Transilvaniei de după căderea lui Mihai sunt grăitoare. Națiunile recunoscute au conștientizat faptul că Transilvania - țară cu majoritate etnică românească - fusese, sub Mihai, pe punctul să devină și politic românească, ceea ce pentru ele era de neacceptat. Românii, însă, cum spune un cronicar din epocă, s-au ridicat la luptă încurajați de nădejdea că aveau un domn din poporul lor. Toate aceste mesaje au fost preluate ulterior, încât, în epoca deștep­tării naționale, Mihai a devenit erou național. Faptul acesta nu este deloc neobișnuit. Toate popoarele au procedat la fel cu persona­litățile lor.

2023 este declarat „Anul Ciprian Porumbescu“ (14 octombrie 1853 - † 6 iunie 1883). „Dacă ar fi să regret că nu am venit mai devreme pe lume, aș face-o doar pentru că nu am apucat să-i cunosc pe cei doi români în care Dumnezeu a turnat har din belșug: autorul «Luceafărului» - Eminescu - și pe cel al «Baladei pentru vioară» - Porumbescu“, spunea scriitorul Mihail Sadoveanu. Ce loc are acest mare compozitor și patriot în inimile noastre?

Ciprian Porumbescu este și el un simbol național. Prin opereta „Crai Nou” - a cărei premieră a avut loc în 1882 la Brașov - și prin „Balada” sa faimoasă, compozitorul exprimă esența sufletului românesc de oriunde și de oricând. În plus, tânărul Porumbescu a avut și calitatea de luptător național pentru libertatea Bucovinei.

Tatăl marelui compozitor, preotul ortodox Iraclie Porumbescu (9 martie 1823, Golembiovski - † 13 februarie 1896, Sucevița), este unul dintre stâlpii comu­ni­tății româ­nești din Bucovina aflată sub austro-ungari. Este ziarist, supranumit „Creangă al Bucovinei“, secretar de redac­ție al publi­cației „Bucovina“, poet, dar și unul dintre revolu­țio­narii pașoptiști, care și-a slujit semenii cu prețul pierderii libertății.

Este vorba despre un preot patriot, așa cum erau mii, mai ales, în Transilvania și Bucovina. Părintele Iraclie era convins că pentru românii săi - supuși sub străini - nu ajungea calitatea de părinte spiritual pe care o avea și că era nevoie și de efortul de a fi conducător politic. Până în secolul al 19-lea, preoții noștri din aceste provincii românești ocupate a trebuit să fie și lideri mireni, politici.

În ziua de 6 august 1917, la Mă­ră­șești, generalul Eremia Grigorescu, de la a cărui naștere se împlinesc, în 28 noiembrie 2023, 160 de ani, scria cu litere de sânge: „Nici pe aici nu se tre­ce!“ Ce a însemnat această pagină de eroism pentru întregirea României Mari la 1 Decembrie 1918?

Epopeea românească din vara anului 1917 a arătat că românii nu erau un aluat moale - cum credeau unii orgolioși dinspre vest - ci luptători adevărați. Victoriile românești de la Mărăști, Mărășești și Oituz au fost evocate de delegația română la Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, și au cântărit chiar în recunoașterea de către marile puteri a unirii făcute de români în 1918.

În 1/13 aprilie 1866, mai mulți intelectuali entuziaști înființau Societatea Literară Română, strămoașa Academiei Române, cu scopul de a norma limba română și studiul istoriei poporului român. Între timp, am scos clasicii din literatură, marii voievozi și martirii români din cărțile de istorie, am demolat unele statui... Care este astăzi rolul Academiei Române în ansamblul valorilor universale ale omenirii?

Rolul inițial al Academiei Române (stabilit sub Al. Ioan Cuza și oficializat prin crearea „Societății Literare”) nu s-a schimbat niciodată. Și azi, Academia apără identitatea românească prin limbă, literatură și istorie și așa va fi în veacul vecilor. Doar că s-au mai adăugat și alte roluri, cum ar fi acela de cercetare avansată în toate domeniile creației intelectuale, de la matematică, fizică, biologie, chimie până la medicină, economie, filosofie, teologie, geonomie, informatică etc. În clasamentul Scimago pe anul 2022, Academia Română ocupă primul loc între toate instituțiile românești de cercetare.

Recent, sesizați faptul că auto­ri­tățile române nu susțin, pe cât ar trebui, activitatea de cercetare a înaltului for de cultură și știință.

Autoritățile statului nu înțeleg ori se fac că nu înțeleg unicitatea și independența Academiei Române și o pun pe același plan cu alte „academii”. Nu este vorba chiar de „academii” de frumusețe ori de sport (fotbal) și nici de Academia de Poliție (de exemplu), ci de „academii” care se pretind de cercetare, dar nu sunt deloc ori nu sunt nici pe departe la nivelul Academiei Române. Există în România - după socoteala mea - vreo 7-8 „academii” finanțate de stat, cu bugete anuale de la stat și care, dacă ar fi foarte serioase, ar trebui să funcționeze cu fonduri proprii, ca toate academiile din Europa care nu sunt naționale. Statele întrețin de la buget doar câte o academie națională, adevărata Academie. Restul sunt societăți savante care se autogospodăresc.

Academia Română are institute proprii doar din 1948. De atunci, ea a fost mereu în fruntea cercetării românești și a putut concura onorabil cu instituțiile similare europene. Cercetarea de vârf trebuie însă sprijinită de stat, nu strâmtorată. Noi nu suntem o academie improvizată, nici de ramură și nici superficială. Existăm din 1866 și suntem cartea de vizită a cercetării și creației intelectuale românești. În plus, Academia Română găzduiește și ocrotește cel mai important tezaur al culturii românești, în primul rând prin cele 14 milioane de piese ale Bibliotecii Academiei.