Istorii de odinioară - „Monahismul în slujba suferinzilor”
Filele îngălbenite de vremuri ale documentelor din arhive ori ale presei românești de acum mai bine de un veac păstrează în cuprinsul lor o serie de mărturii despre modul în care, de-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română și-a asumat misiunea de a-i îngriji pe bolnavi cu dragoste și devotament, făcând acest lucru vreme îndelungată în contexte și epoci diferite, dar cu siguranță dificile. Iată de ce, în „Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor”, se cuvine să vorbim cu respect și admirație despre munca, adeseori neștiută, a clerului monahal și să aducem în fața cititorilor noștri exemplele trecutului.
Este o istorie, desigur mai puțin cunoscută chiar și astăzi, poate și pentru că, vreme de jumătate de veac, regimul comunist s-a preocupat activ de ascunderea și trecerea sub tăcere a acestui capitol din activitatea Bisericii. Evident că o veche, trainică și sufletească legătură, precum și secolele de muncă asiduă, de trudă depusă în îngrijirea bolnavilor printr-un efort conjugat al clerului monhal, al ierarhilor, boierilor ori marilor voievozi, nu pot fi ascunse ori șterse din memoria colectivă. Și trebuie spus că, după cum până la apariția școlilor de stat, şcoala în primele ei începuturi o găsim în tinda Bisericii, la fel s-a întâmplat și cu opera de asistenţă socială și îngrijire a bolnavilor. O aflăm tot în preajma bisericii. Cercetarea bolnavilor, hrănirea săracilor, ajutorarea orfanilor şi a văduvelor, îngrijirea bătrânilor, asistenţa alienaţilor mintali, se făceau „de către biserică şi prin biserică”. Este un fapt incontestabil că bolniţele de pe lângă mănăstiri au fost primele spitale ale românilor. Adeseori oamenii veneau la mănăstire să caute leac la preot sau la vreo icoană făcătoare de minuni. Mănăstirile de la Tismana, Cozia, Vodiţa, Curtea de Argeş, Neamț, Bistrița, Putna, dar şi Horezu, Cernica, Snagov și Căldăruşani, erau organizate și cu aceste locuri special amenajate pentru cei bolnavi.
Pimen Georgescu - un ierarh implicat în alinarea suferințelor
Iată de ce și în vremea modernității, și am numit aici secolul al XIX-lea, această tradiție a continuat, Biserica sprijinind în continuare îngrijirea bolnavilor și venind în ajutorul statului, care nu putea să desăvârșească opera de organizare a unui sistem sanitar îndestulător, iar această stare de fapt a continuat și în veacul următor. Au contat foarte mult și înțelegerea, deschiderea și implicarea înalților prelați în acest efort general care era și răspunsul la chemarea credinței și vocației preoțești, dar și o manifestare a dragostei de țară care-i anima pe acei înaintași. O figură aparte care s-a remarcat în cadrul activității de ocrotire și îngrijire a bolnavilor și a alinării suferințelor trupești și sufletești ale acestora a fost Mitropolitul Pimen Georgescu, o personalitate a timpului său, a Bisericii și a istoriei noastre și pe care am evocat-o adeseori atunci când am celebrat centenarul Primului Război Mondial și al Marii Uniri, subliniind că, alături de regina Maria a României, Mitropolitul războiului și al reîntregirii neamului românesc a ținut vie flacăra speranței în cauza națională.
Pe tot parcursul îndelungatei sale păstoriri, Mitropolitul Pimen Georgescu a fost omul care și-a depus toată energia pentru ca Biserica și clerul mirean ori monahal să fie active în slujba poporului. El a dorit să fie continuată tradiția aceasta a misiunii Bisericii de a-i căuta, de a-i îngriji și alina pe cei bolnavi. De aceea, sub păstorirea sa, monahiile și monahii din mănăstirile Moldovei și Bucovinei au fost atât doctori ai sufletului, cât și ai trupului pentru numeroși oameni care, lipsiți de resurse materiale ori de proximitatea unei infrastructuri medicale, au apelat la sprijinul Bisericii. Pentru a înțelege astăzi importanța realizărilor Mitropolitului Pimen ar trebui poate să ne raportăm la el, așa cum ne raportăm la un alt mare contemporan, dar și prieten al său, Spiru Haret, omul care s-a preocupat să răspândească învățătura de carte în rândurile poporului român.
Biserica, partener al medicilor și spitalelor din prima jumătate a secolului XX
Figură marcantă a Bisericii, Mitropolitul Pimen a fost un partener credibil al Crucii Roșii, al medicilor și spitalelor din România vechiului regat, dar și din România interbelică. El s-a preocupat ca asistența medicală primară să fie prezentă la firul ierbii, lângă oamenii cei mai necăjiți - țăranii. Din aceste considerente a militat încă de la numirea sa ca înalt ierarh pentru ca numeroși călugări ori călugărițe să urmeze cursurile școlilor sanitare și să fie pregătiți să ofere asistență celor bolnavi. Roadele acestei munci vizionare s-au văzut în clipele cele mai dificile ale istoriei țării, iar presa a relatat cu surprindere astfel de momente.
În ziua de 25 august 1913, în vremea Războiului Balcanic, Ioan Kalinderu, președintele Crucii Roșii din România, a vizitat la Turnu Măgurele spitalul de campanie organizat aici pentru armata română. A fost însoțit de un reporter al ziarului „Dimineața”, care a scris următoarele cuvinte: „Atențiunea ne-a mai fost atrasă și de infirmieri, cari sunt numai călugări trimiși de mitropolitul Pimen de la diferite mînăstiri din Moldova. Cu toții au fost pregătiți dinainte, și s-au devotat chemării cu rară abnegație, ceea ce le-a atras laudele d-lui Kalinderu și a tuturor cari au vizitat ambulanța. Ambulanța aceasta a fost aceea care a căutat mai mulți bolnavi grav de holeră. În ziua cînd am vizitat ambulanța se aflau în căutare 182 de bolnavi”. Îi găsim, iată, pe călugării moldoveni în prima linie a suferinței, într-un mediu periculos în care aceștia își riscă viața pentru semenii lor. La fel a fost și în perioada de restriște a anilor 1916-1917, când mănăstirile din Moldova au devenit centre de îngrijire devotată a răniților și ateliere de producție a unor instrumente ori auxiliare medicale.
Efortul acesta de pregătire a monahilor și de transformare a unor spații din mănăstirile țării în centre medicale a continuat și în România interbelică, întrucât nevoile erau multe și, adeseori, statul nu le putea rezolva. Îl găsim astfel pe vrednicul Mitropolit, din nou, în prima linie a sprijinului pe care Biserica îl oferea celor bolnavi, iar acest fapt era consemnat de ziarul „Opinia” din ziua de 1 august 1933, în care, sub titlul „Monahismul în serviciul suferinzilor”, consemna următoarele: „E vădit lucru astăzi că lipsa de asistenţă publică domneşte în toate părţile şi mai ales pentru poporul dela țară. Nu rareori am relatat cazul nenorociţilor bolnavi de la ţară care străbat zeci de kilometri pentru a intra într-un spital. Însă din lipsă de locuri rămân la porţile spitalelor care nu se deschid decâ pentru cei cu spete. Domnul N. Balş, preşedintele societăţii Naţionale Crucea Roşie, a intervenit pe lângă I.P.S.S. Mitropolitul Pimen, ca călugării şi călugăriţele din mănăstirile eparhiei Iaşilor să fie pregătiţi pentru îngrijirea bolnavilor. Chiriarhul Moldovei a aprobat această propunere ca monahii cei mai destoinici și cu oarecare învăţătură să fie aleşi pentru a da îngrijirea necesară celor suferinzi. Aceşti călugări şi călugăriţe, prin Societatea Crucea Roşie, vor căpăta pregătire pentru serviciul de infirmieri şi surori de caritate. După ce se vor specializa o seamă de monarhi - Mitropolitul Moldovei are în vedere ca în mânăstiri să fie amenajate săli speciale pentru adăpostirea bolnavilor fără mijloace. Totodată monahii-sanitari vor da asistenţă medicală gratuită prin sate. Iniţiativa d-lui Balş şi buna înţelegere a I.P.S.S. Mitropolitului Pimen sunt de mare laudă”.
Istoria ne oferă, am văzut în rândurile de mai sus, o mulțime de exemple luminoase care vorbesc despre implicarea și iubirea de semeni de ieri și de azi a Bisericii Ortodoxe Române și a vrednicilor săi slujitori.