Iubirea de câini, mai mare ca iubirea de oameni

Măcar o dată pe an avem o discuţie naţională sau măcar o tentativă pe tema câinilor maidanezi. Sau comunitari, cum li se zice de la o vreme… Ori muşcă un copil, ori omoară un om sărman pe câmp, se întâmplă ceva care porneşte mereu aceeaşi placă: unii vor să fie eutanasiaţi, alţii sar să-i apere, ca să nu-şi piardă obiectul muncii prin ONG-uri de specialitate.

Dar să o luăm cu începutul: de foarte mic mi-am dorit câine. Fiind un astmatic pasionat, nu s-a putut nici măcar pune problema, aşa că am început să iubesc câinii vagabonzi, vorba cântecului. Primele iubiri au fost la începuturile construirii actualului cartier modern Crângaşi, imediat ce se dărâmaseră casele pentru a se face loc blocurilor. Aceasta este şi originea maidanezilor de astăzi - sunt urmaşii nefericiţi ai câinilor comunişti cu stăpân şi casă pe pământ. Deci casele erau demolate, oamenii mutaţi la bloc (cei care nu mureau de inimă văzându-şi casa şi amintirile răpuse la pământ) şi câinii erau, de multe ori, lăsaţi printre ruinele îmbibate cu praful distrugerii. Mă împrieteneam cu ei instantaneu, le mai duceam oase, mai veneam cu câte un puiuţ acasă, încercând marea cu degetul, dar de fiecare dată sfârşeam ducându-l iar pe stradă, cel mai târziu a doua zi, după ce mă milogeam de mama ore întregi să mă lase să-l păstrez (pentru ca la primele sufocări astmatice pe fond alergic să recunosc că nu era cazul să-l ţinem). Deci, cred că acum e clar că nu sunt unul dintre cei care pot fi acuzaţi că nu iubesc câinii şi nici că le e frică de ei sau sunt răi de crapă şi de aia sunt atacaţi. Dăm pe repede înainte şi ajungem în primăvara de acum trei ani, când la groapa de gunoi a satului am găsit nişte puiuţi de câine lăsaţi să moară. Nu m-a răbdat inima să mă fac că nu i-am văzut, salvatorul din mine s-a răsculat, am luat câinii într-o cutie, i-am pus în maşină, împreună cu un mare borcan cu lăptic, şi am plecat foarte încrezător şi pus pe fapte mari spre un ONG celebru, unul care sare, împreună cu alte câteva, imediat ce îndrăzneşte vreo persoană publică să spună că problema câinilor vagabonzi nu poate fi rezolvată decât prin metoda radicală. A fost prima şi singura dată când m-am întâlnit cu această lume oribil de ipocrită a ONG-urilor de protecţie a animalelor şi nu doresc nimănui să mai aibă de-a face cu ei. Am luat adresa de pe internet şi m-am înfiinţat la uşa lor direct, ca să evit vreo fofilare amabilă. Am crezut că la vederea cutiei cu căţeluşi ("baxul cu viaţa proaspătă", cum am spus o zi mai târziu, într-o poezie de revoltă şi tristeţe), protectorii de meserie ai câinilor vor leşina de emoţie şi vor sări să-i ajute. Pe scurt, mi s-a deschis chiondărâş uşa unui apartament generos dintr-un bloc din centrul capitalei şi am început să fiu luat la rost că de ce n-am sunat înainte. Deşi venisem la o adresă oficială, în timpul programului de lucru afişat pe site. Am repurtat victoria parţială de a intra în apartamentul uriaş în care două domnişoare beau cafele în faţa unor calculatoare, iar o a treia se uita aproape duşmănos la mine şi la câinii cu care le deranjam dimineaţa. Nici pe departe n-am simţit la ele emoţia, dragostea de animale, ci sictirul funcţionăresc. Prima etapă a fost încercarea de a mă dăscăli că de ce nu ţin eu câinii. Probabil s-au gândit că mie nu mi-a venit ideea şi nu că din anumite pricini n-am această posibilitate. Apoi mi s-a explicat în câteva feluri ocolitoare că de fapt ei nu ţin câini, că n-au ce face cu ei, şi că, dacă vreau, ele mă pot ajuta fotografiind căţeii şi postând pe site-ul lor fotografiile (poate i se rupe inima cuiva şi îi adoptă). Mi-au mai spus că au un loc unde e plin de câini pe care îi hrănesc şi că mai mult n-au ce să facă. Toate astea le-am auzit printre reproşurile repetate că trebuia să dau telefon înainte ca să nu mă deranjez atâta, şi iar mi-au dat sfaturi cu atacuri incluse, cum că aş putea eu să-i ţin, dacă tot sunt iubitor de animale. Faţete ale ipocriziei Sper că e clar pentru toată lumea cu ce avem de-a face. Am plecat cum am venit, cu câinii în braţe şi supărat rău pe viaţă. Am ajuns să am şi câine de curte, am învăţat şi cum se dresează, după ce am învăţat ceva psihologie canină, aşa că sunt oarecum autorizat să vorbesc, oricum mai mult decât unii care iau lefuri pentru a pune poze şi texte lacrimogene pe un site colorat, dar se enervează când le apari la uşă cu nişte căţei pe care vrei să-i salvezi şi pentru care ai mers 50 km. Am ajuns să înţeleg multe aspecte ale comportamentului canin, am trecut de simpla şi orbitoarea pasiune, pricep că locul câinilor nu este pe stradă. Câinele are nevoie de stăpân, iar dacă nu are stăpân, îi consideră oarecum stăpâni pe oamenii care le mai aruncă de mâncare în faţa blocului. Consecinţa este că li se trezeşte instinctul de a-şi apăra locul pe care-l consideră al lor şi îi percep ca invadatori pe cei care doar trec prin zonă. Aşa sunt ei făcuţi de Dumnezeu, să apere zona "lor". Apar, inevitabil, copii luaţi drept pradă când se zbenguie la joacă şi biciclişti alergaţi; oameni speriaţi, unii chiar taraţi după o întâmplare mai violentă. Un singur copil muşcat de faţă şi lăsat pentru totdeauna cu acest stigmat e mai important ca toţi maidanezii Bucureştiului. Şi aşa ajungem la o problemă absolut teologică - iubirea de animale dusă la extrem, fetişizarea animalului, lipsa de grijă pentru om sau punerea animalului pe acelaşi plan cu omul reprezintă simptome ale societăţii secularizate, o altă faţetă a ipocriziei care ne înconjoară la tot pasul. Altfel spus, neiubirea de oameni care ne umple. "Câinele are nevoie de stăpân, iar dacă nu are stăpân, îi consideră oarecum stăpâni pe oamenii care le mai aruncă de mâncare în faţa blocului. Consecinţa este că li se trezeşte instinctul de a-şi apăra locul pe care-l consideră al lor şi îi percep ca invadatori pe cei care doar trec prin zonă."