Iubirea și disprețul. Fiul risipitor, atunci și acum...

Dintre cuvintele de foc şi lumină ale Sfintei Scripturi, marii exegeţi ai Bisericii se opresc cu predilecţie asupra Pildei Întoarcerii fiului risipitor - sau, cum au propus unii teologi, pilda Părintelui Celui Bun. Cuvintele acestei Evanghelii se aşază ca o icoană vie a iubirii care nu oboseşte vreodată. Figura centrală a acestei istorisiri nu este fiul care pleacă, ci Tatăl (Părintele) care aşteaptă; nu rătăcirea, ci îmbrăţişarea; nu risipirea, ci întoarcerea.

Unii teologi au spus chiar că, dacă, într‑o împrejurare dramatică, întreaga Scriptură s‑ar fi pierdut şi ar fi rămas doar această pagină, ar fi fost de ajuns pentru a vorbi despre îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi despre îmbrăţişarea Sa tainică şi neostoită pentru fiecare dintre noi. Fii neascultători au fost şi vor fi în istorie, dar totdeauna întâlnim mai ales părinţi iubitori, care îşi aşteaptă copiii plecaţi departe, în vremurile în care nu existau forme de comunicare moderne, dar şi în epoca noastră, paradoxal numită „a comunicării”, în care oamenii s‑au îndepărtat mai mult ca oricând.

Evanghelistul Luca ne vorbeşte despre un fiu care a cerut partea de avere ce i se cuvenea - dacă putem spune că unui fiu i se cuvine ceva de la părinţii săi, câtă vreme aceştia sunt încă în viaţă. De aceea uneori apar certuri între fraţi, atunci şi acum, pentru că fiecare vrea mai mult, fiecare se socoteşte mai important, fiecare îşi revendică drepturi fără a‑şi asuma responsabilităţi.

Şi‑a luat partea, a plecat departe şi nu se spune câţi ani a rămas înstrăinat. Dar timpul trebuie să fi fost îndelungat, dacă o avuţie însemnată a putut fi risipită. Bogăţiile, ştim bine, durează adesea ani, vieţi şi chiar generaţii. Avem atâtea mărturii despre moşteniri păstrate cu grijă de la bunici şi străbunici, mai ales în vremurile în care oamenii ştiau să fie chivernisitori şi să preţuiască ceea ce primeau.

La un moment dat însă, fiul începe să simtă greutatea prăbuşirii. Cel care se credea bogat şi important ajunge să nu mai aibă ce mânca. El, care trăise în belşug, nu se mai putea sătura nici măcar din roşcovele mâncate de animale. Dorea să se hrănească din ele, dar nimeni nu i le oferea. În această strâmtorare a singurătăţii, se naşte hotărârea covârșitoare: întoarcerea în stare de smerenie.

Cuvintele Evangheliei: „Mă voi ridica şi mă voi duce la tatăl meu şi‑i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă‑mă ca pe unul dintre argaţii tăi” ne răsună adesea, atunci când suntem în ceasuri de deznădejde. Părinţii Bisericii numesc acest moment „revenirea în sine”, clipa în care omul se regăseşte, se trezeşte şi îşi adună fărâmele risipite ale inimii. Cu acest gând, fiul din Evanghelie porneşte pe drumul întoarcerii către casa părintească.

Cum l‑am fi primit noi pe cel care a risipit tot şi s‑a întors nu în veşmânt luminos, ci în zdrenţe, cu urmele eşecului la vedere? Aici se descoperă bunătatea Părintelui - chip al Tatălui ceresc, al Celui ce ne‑a zidit. Această bunătate străbate, ca un fir de aur, întreaga istorie a mântuirii. Toţi cei care s‑au întors la El, chiar şi în ceasul din urmă, au fost primiţi nu ca argaţi, ci ca fii.

Bucuria din casa tatălui este deplină: cântări, veselie, ospăţ mare. Este bucuria pe care o va evoca, peste veacuri, Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său pascal, când îi cheamă pe toţi la masa Împărăţiei: „Viţelul este mult, nimeni să nu rămână flămând”. Este bucuria întoarcerii, dar şi a comuniunii, bucuria fiecărei Sfinte Liturghii, bucuria Învierii care se pregăteşte prin nevoințele postului.

Tatăl îi pune fiului inel în deget. Părinţii Bisericii ne amintesc că inelul era purtat doar de cei nobili, de cei cu demnitate şi autoritate. Nu era o podoabă obişnuită şi cu atât mai puţin una risipită. Inelul, semn al continuităţii şi al legăturii veşnice, îl poartă şi mirii, ca semn al legământului iubirii.

În atmosfera de negrăită bucurie, Evanghelia ne prezintă şi o situaţie care ne atrage atenţia şi ne cheamă la trezvie…

Fratele celui plecat, prin atitudinea rigidă şi prin dispreţul afişat faţă de cel care se întoarce, rupe o legătură esenţială: nu‑l mai numeşte „fratele meu”, nu‑i mai spune frate, ci îl numeşte rece şi acuzator „fiul tău”, aruncând, subtil, dar dureros, întreaga vinovăţie asupra tatălui. Este o distanţare care ţine de inimă. Nu ştim cu exactitate starea lui lăuntrică, iar marii scriitori bisericeşti au oferit interpretări diferite. Totuşi, cea mai inspirată pare a fi apropierea de atitudinea fariseilor faţă de ucenicii Domnului şi, mai ales, faţă de prietenia Mântuitorului cu cei care îşi schimbau viaţa.

Fariseii Îl criticau necontenit pe Hristos, numindu‑L „prietenul vameşilor şi al desfrânatelor”. Şi totuşi, din istorisirile Evangheliilor, constatăm un adevăr tulburător: vameşii, de multe ori, s‑au purtat mai atent decât fariseii. Tocmai de aceea este foarte posibil ca întreg capitolul din care face parte şi Pilda Întoarcerii fiului risipitor să fie adresat, în chip special, fariseilor, pentru atitudinea lor dispreţuitoare. Nu întâmplător, într‑o altă pildă, ni se spune limpede că Domnul vorbea „pentru unii care se socoteau drepţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi”.

Oricare ar fi motivul pentru care Mântuitorul a rostit această pildă, ea rămâne o chemare stăruitoare la întoarcere. Este, desigur, grav să pleci departe de casa Părintelui ceresc şi de casa tatălui, dar mult mai grav este să rămâi mereu departe. De aceea, întoarcerea devine esenţială pentru fiecare dintre noi. Şi dacă ne gândim cumva că suntem „fiul cel bun”, să ştim că nu ne aşezăm într‑un loc confortabil: atitudinea lui nu a fost nici de fiu bun, nici de frate iubitor. Iar dacă ne regăsim în fiul risipitor, atunci suntem chemaţi să avem gândul mântuitor al întoarcerii, al regăsirii de sine.

Părinţii Bisericii, mai ales cei filocalici, pe care prea adesea îi ignorăm, vorbesc despre risipire. Ce înseamnă risipirea? Orice altceva decât ceea ce ar trebui să facem. În păcatul risipirii, fiul plecat departe nu este un model, pentru că modelele sunt, de regulă, pozitive, ci un avertisment. Dacă şi noi alegem risipirea, ajungem să iubim mai mult împrăştierea decât regăsirea, mai mult depărtarea decât dorinţa de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu.

Există în limba română un cuvânt care se traduce cu mare greutate în alte limbi: dor. Dorul după casa părintească, mai întâi după Dumnezeu, apoi după lucrurile frumoase ale vieţii, după copilărie, după începuturi curate. Grecii au „nostalgia”, dar acest termen nu cuprinde adâncimea, vibraţia şi taina dorului. Dorul este o construcţie lăuntrică profundă, o stare care arde şi luminează în acelaşi timp, având puterea renaşterii.

Trăim adesea ancoraţi într‑un trecut care ne apasă visând un viitor iluzoriu, necunoscut. Uităm să ne bucurăm de clipa prezentă. Trecutul ocupă prea mult loc, iar viitorul rămâne o carte în care doar Dumnezeu poate citi. Şi totuşi, în adâncul sufletului nostru, este sădit dorul după Dumnezeu.

Sunt mulţi care poartă acest dor încă de la botez. Atunci am primit o încredinţare care se leagă direct de Evanghelia de astăzi: „Dă‑mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”. Am primit un veşmânt luminos, iar adeseori, mai ales când rămânem singuri cu noi înşine - dacă mai reuşim să fim doar cu noi înşine, constatăm că purtăm veşminte zdrenţuite, uzate de prea multă vreme petrecută în „ţara cea îndepărtată”.

Şi totuşi, legătura cu Dumnezeu rămâne un dor. Sunt unii care se întorc, sau care doresc să se întoarcă măcar spre sfârşitul călătoriei acestei vieţi, dacă au eşuat, dacă au rătăcit pe drumuri lăturalnice, departe de casa Părintelui ceresc. Mai este şi dorul după oamenii buni: părinţi, rude, prieteni, binefăcători. Mai este dorul după casa părintească.

Uneori, aceste case devin muzee, cum este, de pildă, casa Brâncovenilor de la Mogoşoaia. Nu mai este casa familiei lor, dar a rămas o casă nobilă românească, un model strălucit al altor timpuri. Mai sunt şi casele bunicilor sau ale părinţilor noştri, dacă le mai întreţinem. Dorul acesta nu poate fi înlocuit.

Românii au descoperit însă şi dorința de a pleca departe..., acest dor s‑a accentuat într‑un mod îngrijorător: Mulţi nu se mai întorc. Şi, dintre toate despărţirile, cele mai dureroase sunt acelea în care fiii nu se mai întorc nici măcar la înmormântarea părinţilor.

Am cunoscut o femeie de o rară credinţă, al cărei fiu plecase dincolo de ocean cu mult înainte de 1990. După acel an, ar fi putut să se întoarcă. A trimis ajutoare mamei sale, a arătat unele semne de bunăvoinţă, dar nu a venit la înmormântarea ei, invocând preţul biletului de avion. Astfel de lucruri le înţelegem mai limpede în lumina Evangheliei şi în dorinţa fiului plecat departe de a se întoarce şi de a primi iertarea Tatălui...

De aceea, dacă am avut vreodată experienţa rătăcirii, dacă am încurcat drumul de întoarcere spre casă, dacă ne regăsim, fie şi pentru o clipă, în fiul risipitor, să punem început bun şi să ne întoarcem. Biserica îi aşteaptă pe toţi. Biserica îi iartă pe toţi cei care arată semne de pocăinţă. Să ne aducem aminte cât de smerit s‑a întors fiul: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă‑mă ca pe unul dintre argaţii tăi”. Aici începe vindecarea. Aici începe bucuria.

Chiar dacă, în limba de astăzi, termenul „argat” a căpătat alte nuanţe, fiul nu vine cerând drepturi, nu revendică nimic, nu pretinde restituiri sau justificări. Vine doar cu dorinţa de a se reîncadra într‑o atmosferă pierdută, într‑o rânduială a iubirii pe care o purta în inimă mai mult decât orice altceva. Nu caută o poziţie socială, ci o apartenenţă; nu o recompensă, ci o întoarcere la sens.

Sunt multe gânduri care se pot aşeza în preajma acestei Evanghelii. Însă esenţial rămâne un singur lucru: să regăsim drumul întoarcerii. Chiar dacă ne aflăm pe marginea prăpastiei, chiar dacă suntem departe, să ne gândim în ce stare se afla risipitorul fiu. Era coborât la limita de jos a existenţei, lipsit de demnitate, de hrană, de prieteni şi de sine.

Inspiraţi din adâncimea acestei pilde, marii Părinţi ai Bisericii au rânduit, cu multă înţelepciune, ca la săvârşirea Tainei pocăinţei pentru întreaga viaţă - tunderea în monahism - să fie cântat un tropar care cuprinde chiar esenţa Evangheliei Întoarcerii fiului risipitor. Încă din vremea Constantinopolului, cântarea însoţeşte începutul unei vieţi dăruite lui Dumnezeu. Monahii, împreună cu cei prezenţi, Îl roagă pe Domnul să deschidă larg braţele părinteşti şi să‑l primească pe cel care vine să‑şi închine viaţa slujirii Lui.

Aceasta este marea taină a Evangheliei Întoarcerii fiului risipitor: o frumuseţe fără seamăn şi o nădejde nesfârşită, chiar şi pentru cei deznădăjduiţi. Este o lumină pentru cei aflaţi în încercări, pentru cei apăsaţi de poveri sufleteşti şi, mai ales, pentru cei care se simt departe de Dumnezeu. Nimeni nu este prea departe pentru a se întoarce, nimeni nu este prea căzut pentru a fi ridicat.

Această Evanghelie împreună cu celelalte cuvinte ale Mântuitorului şi cu inspiratele cântări ale Triodului - ne vor însoţi ca o mână întinsă pe drumul către marea sărbătoare a Învierii. Toate acestea bat stăruitor la uşa inimii noastre, chemându‑ne să nu rămânem în ţara păcatului, să ne întoarcem şi să avem speranță neclintită.

Iar dacă, pe acest drum, vom întâlni în jurul nostru - fie la mulţi, fie măcar la unul pe care îl socotim prieten - o atitudine nepotrivită, rece sau dispreţuitoare, să înţelegem că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât judecata oamenilor, mai mult decât privirea celor care se cred drepţi. Tocmai pentru aceştia a rostit Mântuitorul această pildă, ca să le arate cât de negrăită este mila Tatălui şi cât de îngustă poate deveni inima omului, pe care‑l considerăm apropiat...

Având această nădejde a primirii de către Părintele Cel Bun, ne îndreptăm şi noi inimile - şi, cine poate, lacrimile - cerând iertare şi rostind împreună cu fiul din Evanghelie: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Fă‑mă ca pe unul dintre slujitorii Tăi”.