Jocul de şah şi puterea de calcul a creierului uman

La finele secolului al XIX-lea, istoricii au căzut de acord că strămoş al şahului este un joc de lupte indian, numit Chaturanga, apărut undeva, pe valea Gangelui, în jurul anului 570 d. Hr. Acest joc a fost răspândit de budişti, care erau în duşmănie cu brahmanii, lucru care explică lipsa informaţiilor în sanscrită.

Chaturanga se juca între 4 adversari independenţi, pe o tablă de 64 de câmpuri, fiecare jucător având câte 8 piese: rege (radsha), car de luptă (ratha) - viitorul turn, cal (ashwa), elefant (hasti) - viitorul nebun, şi 4 soldaţi (padati) - viitorii pioni. Chaturanga a trecut în Persia la începutul sec. al VII-lea, în timpul domniei lui Chosroes II (590-628), schimbându-şi numele în Şatrandj. În şatrandj , sub califul Al-Mutasim (833-842), se schimbă poziţiile între carele de luptă (turnuri) şi elefanţi (nebuni), iar jocul se dispută între doi adversari cu câte 16 piese fiecare, pe aceeaşi tablă, în joc apărând şi dama. Jocul a intrat în Europa în urma contactelor cu armatele Islamului. Desigur, mutările şi regulile de joc din şatrandj nu erau aceleaşi cu cele din şahul de azi, ci ele au evoluat şi s-au perfecţionat pe parcursul timpului. Eşichierul şi cele două „oştiri“ Tabla de şah, numită şi eşichier, cuprinde 64 de câmpuri şi 32 de figuri de joc sau piese. Piesele sunt împărţite în două tabere de culori diferite (de obicei alb şi negru), fiecare având următoarea componenţă: rege („R“, în scrierea mutărilor) dama („D“), 2 turnuri („T“), 2 nebuni („N“), 2 cai („C“) şi 8 pioni. Diagrama este simbolul în plan al eşichierului, cu simbolurile figurilor imprimate pe cămpurile iniţiale sau pe alte câmpuri, atunci când se redă o anumită poziţie de joc. Scopul jocului este aducerea regelui advers în poziţie de mat. Figurile de pe tabla de joc se impart în 4 categorii: regele (cea mai importantă piesă, necapturabilă), figurile grele (dama şi turnul), figurile uşoare (calul şi nebunul) şi pionii. Ca valoare potenţială, dama valorează cât 2 turnuri sau 3 figuri uşoare, turnul valoreaza cât o figură uşoară şi 2 pioni, un turn şi un pion valorează cât 2 figuri uşoare, iar o figură uşoară cât 3 pioni. Tabla de şah este aşezată în poziţie corectă atunci când ambii parteneri au în colţul din partea dreaptă a tablei câmpul de culoare albă. Marii maeştri susţin că, deşi eşichierul are doar 64 de câmpuri, jocul de şah poate cuprinde o infinitate de situaţii. Desigur, nu vorbim de o partidă anume, ci de multitudinea de variante care pot apărea în jocul de şah, în general. Un şahist de legendă, cu o memorie fabuloasă Cel care este considerat de majoritatea specialiştilor drept cel mai puternic jucător de şah din toate timpurile, Robert James „Bobby“ Fischer (1943-2008), s-a născut la Chicago (SUA) la data de 9 martie 1943, dintr-o mamă de origine germano-evreică, Regina Wender, cetăţean american, tatăl său fiind biofizicianul Hans Gerhardt. Părinţii au divorţat în 1945, iar Bobby a crescut împreună cu mama si cu sora sa mai mare, Joan. În mai 1949, când Fisher avea şase ani, a învăţat să joace şah urmând instrucţiunile dintr-un set cumpărat de sora sa de la un magazin din apropierea casei. A fost captivat de la început de acest joc, încât mama sa se îngrijora, după puţin timp, că Bobby nu este interesat de nimic altceva decât de şah şi este foarte diferit, din acest motiv, de alţi copii. La vârsta de 13 ani, Bobby Fischer a fost premiat cu titlul de Maestru Naţional al SUA, cel mai tânăr din istorie, la vremea aceea. În 1957 şi-a apărat cu success titlul de Campion Junior al SUA, acumulând 8,5 puncte din 9 posibile. În urma unor spectaculoase triumfuri în competiţiile interne ale SUA, lui Fischer i s-a oferit invitaţia de a participa la Campionatul de Şah al SUA, de la New York. A câştigat cu un punctaj de 10,5 din 13 şi a devenit, în ianuarie 1958, la vârsta de 14 ani, cel mai tânăr campion naţional din istoria SUA (recordul nu a fost doborât încă), câştigând, în urma acestei victorii, şi distincţia de Mare Maestru Internaţional. În 1972 a devenit primul şi, până acum, singurul american care a câştigat Campionatul Mondial de Şah oficial. Meciul l-a jucat contra lui Boris Spasski, din fosta URSS, şi a avut loc la Reykjavik, Islanda, fiind asemănat, adesea, cu o bătălie din Războiul Rece. În 1975, Fischer a refuzat să-şi apere titlul, când Federaţia Internaţională de Şah nu a vrut să-i accepte condiţiile de desfăşurare a finalei de la Manilla, contra lui Anatoli Karpov. Ca urmare, a fost privat de titlu, după care a devenit din ce în ce mai izolat. Fischer a rămas în istorie şi datorită memoriei lui neobişnuite. Astfel, la un an după CM de şah rapid din 1970, a reprodus din memorie toate cele 22 de partide jucate, însumând peste 1.000 de mutări. Sunând acasă la un prieten islandez, i-a răspuns fetiţa acestuia, care i-a spus, în limba respectivă, că părinţii nu sunt acasă. După câteva ore, deşi nu cunoştea deloc limba, a reprodus perfect conversaţia. Fischer cerea sume imense pentru a juca, dar renunţa uşor la bani. Pe durata întâlnirii din 1972, cu Spasski, cameristele care îi făceau curat au primit mii de dolari. A trecut la cele veşnice la data de 18 ianuarie 2008 şi a fost înmormântat aproape de Revkjavik. ▲ Efectele practicării jocului de şah asupra activităţii intelectuale Fostul mare campion mondial, Garry Kasparov, afirma recent, într-un interviu, că în New York se alocă 3-4 milioane de dolari anual pentru dezvoltarea şahului în şcolile de cultură generală şi s-a constatat că sportul minţii îmbunătăţeşte mult procesul învăţământului. Marele maestru basarabean Viorel Bologan aprecia, într-un interviu din 2007, că „experienţa pozitivă a programului general-obligatoriu de predare a şahului în şcoli, în ţări ca Franţa, SUA, Rusia, Spania, Islanda, China avansează spre extinderea acestui fenomen în lumea întreagă. S-a constatat ştiinţific că, acei copii care practică şahul, au succese mari la învăţătură şi manifestă un interes sporit faţă de procesul cognitiv. Şahul cultivă iniţiativa, gândirea logică şi analitică, dezvăluie forţa imaginaţiei.“ (Sursa: Sport Plus, Timpul) ▲ Se poate juca şah în „pridvorul“ Bisericii? Calităţile de bun jucător de şah se dobândesc prin antrenament şi dăruire. Un mare jucător de şah nu foloseşte niciodată mutări spontane şi poate anticipa următoarele 3-5 mutări ale adversarului. Minţile sclipitoare au putut găsi însă soluţii de excepţie, care au uimit până la aplauze elita şahului mondial. Un astfel de episod s-a întâmplat în meciul Fischer-Spasski, amintit mai sus, când, la finalul partidei a 6-a, Spasski şi-a aplaudat adversarul pentru maniera genială în care a câştigat-o. Intelectul este un dar al lui Dumnezeu, care trebuie cultivat pentru mântuirea personală şi a semenilor. Îmbunătăţirea considerabilă a memoriei, creşterea forţei de calcul şi sinteză, ca efecte pe care practicarea şahului le are asupra cortexului uman, ne fac să credem că orice creştin ortodox convins poate practica sportul minţii, cu dreaptă socoteală, pentru uimitoarea lui frumuseţe şi pentru ridicarea performanţei intelectuale. Legenda spune că sfârşitul partidei, reintroducerea figurilor în tabla de şah şi închiderea acesteia vrea să ne amintească faptul că toate au un sfârşit în această lume. Rămâne să contemplăm frumuseţea din toate, despre care Dostoievski spunea că va salva lumea şi care este o oglindă a Împărăţiei lui Dumnezeu. (Sursa: www. adriangeorgescu.ro)