Jumătate dintre bolnavii de hepatita C răspund la tratamentul cu interferon

Hepatita C este o afecţiune inflamatorie a ficatului produsă de virusul hepatitic C şi reprezintă o problemă de sănătate publică de interes major în întreaga lume. Virusul hepatitic C (VHC) a fost identificat în 1989 prin teste specifice, care depistează, într-o probă de sânge a pacientului, anticorpii pe care organismul îi produce contra virusului (anticorpi anti VHC).

S-a constatat astfel că virusul C este responsabil de 85-90% din hepatitele aşa-zise nonA nonB posttransfuzionale şi de 30-40% din hepatitele nonA nonB sporadice (numite nonA nonB pentru că la aceşti pacienţi cu hepatită nu erau prezenţi markerii pentru virusul A sau B). Căile de transmitere a infecţiei cu virus C Întrucât virusul este prezent în sângele persoanei infectate, principala cale de transmitere este cea numită parenterală, prin aceasta înţelegând orice manevră prin care sângele unei persoane infectate vine în contact cu sângele unei persoane sănătoase. În trecut, transfuziile de sânge sau produşii concentraţi de sânge (cum sunt factorii de coagulare) reprezentau principala metodă de transmitere deoarece nu se ştia de existenţa VHC. Astăzi, transmiterea prin transfuzii aproape a dispărut, donatorii de sânge fiind obligatoriu testaţi pentru anticorpi anti VHC, dar persoanele care au făcut transfuzii înainte de 1992 (când au fost introduse testele sensibile de screening) reprezintă încă un grup populaţional cu risc. Trebuie menţionat că testele nu pot identifica donatorii recent infectaţi, deoarece organismul are nevoie de un anumit timp pentru a produce anticorpi specifici (la 4 săptămâni de la infectare, doar 30% dintre pacienţi au anticorpi anti VHC). Alte căi de contaminare sunt reprezentate de folosirea acelor nesterilizate pentru injectarea de droguri sau pentru efectuarea de tatuaje, acupunctură sau piercing şi chiar utilizarea de materiale şi instrumente medicale prost sterilizate. Transmiterea prin intermediul tratamentelor sau manevrelor stomatologice invazive a fost, de asemenea, incriminată, deoarece virusul (mai exact acidul ribonucleic viral) a fost detectat în saliva persoanelor infectate şi a fost identificat pe numeroase suprafeţe în cabinetele stomatologice după tratamentul pacienţilor infectaţi cu VHC. Folosirea în comun a lamelor de ras sau a periuţelor de dinţi ca şi a instrumentelor nesterilizate de manichiură şi pedichiură din unităţile publice poate infecta prin contactul cu cantităţi minime de sânge de la răni sau tăieturi neimportante care scapă la prima vedere. Anumite categorii profesionale pot fi mai expuse riscului de infectare cu virus C: personalul medical (de ex. prin înţepare cu ace de seringă), medicii stomatologi, pompierii şi poliţiştii care pot ajunge în contact cu sângele persoanelor infectate în timpul diferitelor intervenţii. Calea sexuală joacă un rol secundar în transmiterea VHC din cauza concentraţiei reduse a virusului în spermă şi secreţia vaginală. Riscul este sub 5% pentru partenerii monogami ai persoanelor infectate, dar pentru persoanele cu mai mulţi parteneri sexuali riscul creşte, astfel încât se recomandă folosirea prezervativului ca metodă de protecţie. Transmiterea de la mamă la făt este rară (până la 5%), riscul fiind direct proporţional cu cantitatea de virus din sângele mamei. Imediat după naştere, anticorpii de la mamă pot fi prezenţi pentru câteva luni în sângele nuo-născutului (fără ca acesta să fie neapărat infectat). Din acest motiv, testarea pentru anticorpi anti VHC se face la copil numai după 1 an, timp în care dispar anticorpii proveniţi de la mamă. Infecţia nu se poate transmite prin alăptare cu condiţia ca mamelonul să nu prezinte răni. Evoluţia bolii Impactul biologic şi social al infecţiei cu VHC este remarcabil. Hepatita acută cu VHC apare la 6-12 săptămâni de la contactarea virusului. Manifestările clinice sunt nespecifice (oboseală, diminuarea apetitului, greaţă, dureri abdominale, uneori icter şi urini închise la culoare) şi sunt prezente doar la 25% dintre pacienţi, 75% dintre persoanele infectate neprezentând nici un semn de boală. O caracteristică majoră a infecţiei cu VHC este tendinţa ei de a se transforma în boală cronică. Astfel, peste 75% dintre bolnavii cu hepatită acută vor dezvolta hepatită cronică. O particularitate a hepatitei cronice cu VHC este evoluţia sa prelungit asimptomatică, manifestările clinice fiind prezente abia în stadiile finale. Nefiind simptomatice, persoanele infectate nu se prezintă la medic, rămân nediagnosticate şi pot transmite virusul prin intermediul căilor sus menţionate. Boala progresează lent, după un interval de 10-20 de ani, 20%-40% dintre pacienţii cu hepatită cronică evoluează către ciroză hepatică. O evoluţie mai rapidă a bolii poate apărea în cazul infectării cu VHC la o vârstă mai înaintată, a consumului de alcool, a infecţiei concomitente cu virus hepatitic B sau la persoanele imunodeprimate, cum ar fi cei care au primit transplante de organe sau persoanele infectate cu HIV. Aproximativ 15% dintre pacienţii cu hepatită cronică VHC dezvoltă într-un interval mediu de 18-25 de ani, din momentul contaminării carcinom hepatocelular, riscul apariţiei acestuia fiind mai ridicat la cei cu ciroză hepatică, bărbaţi, vârstnici, consumatori de alcool, pacienţi infectaţi cu HIV. Virusul hepatitic C nu acţionează numai asupra ficatului, ci determină şi o serie de manifestări extrahepatice care, deşi nu au o frecvenţă ridicată, au un impact deosebit asupra prognosticului bolnavului, afectând durata şi calitatea vieţii. Mai frecvent asociate cu hepatita cronică au fost afecţiuni endocrine (tiroidită, hipotiroidie), vasculite (crioglobulinemie, panarterită nodoasă), boli cutanate (lichen plan, porfirie cutanată), manifestări hematologice (purpură trombocitopenică, limfoame). Atragem atenţia asupra prevalenţei crescute a diabetului zaharat la pacienţii cu infecţie cronică virală C indiferent de severitatea bolii hepatice sau de tratamentul cu interferon. Cum poate fi diagnosticată hepatita C După cum am menţionat anterior, testele specifice depistează anticorpii antivirus C într-o probă de sânge a pacientului. Aceste teste se fac de rutină la donatorii de sânge (aceştia putând fi diagnosticaţi chiar în absenţa oricăror acuze) sau pot fi recomandate la pacienţii simptomatici care au fost deja diagnosticaţi cu hepatită pe baza valorilor crescute ale enzimelor hepatice (transaminazele TGP şi TGO) ce sunt eliberate în sânge când celulele hepatice sunt distruse. Menţionăm că în cazul hepatitei cronice cu VHC, adesea, pacienţii pot avea valori normale sau doar uşor crescute ale transaminazelor, deşi virusul este prezent. În acest caz doar biopsia (examinarea microscopică a unui mic fragment de ţesut hepatic extras prin intermediul unei puncţii hepatice) poate spune cât de gravă este inflamaţia şi distrugerea ficatului, această examinare fiind obligatorie înainte de începerea tratamentului. O dată diagnosticată hepatita şi depistaţi anticorpii antivirus C mai este necesară pentru evaluarea răspunsului la tratament determinarea în sânge a viremiei (ARN-ul viral). Măsuri de prevenţie Întrucât în prezent nu dispunem de un vaccin contra virusului C, singurele metode de protecţie constau în evitarea contactului direct cu sângele persoanelor infectate (folosirea de mănuşi la manipularea acelor, pansamentelor, etc.) şi evitarea folosirii obiectelor care ar putea fi contaminate cu sânge infectat. Recomandări terapeutice Tratamentul pacienţilor infectaţi cu virus hepatitic C asociază două medicamente antivirale Peginterferon injectat subcutanat, o dată pe săptămână, şi ribavirină, administrat zilnic per os pe o durată de 12 luni. Cu toate acestea rezultatele sunt nesatisfăcătoare (doar 40-45% prezintă răspuns viral susţinut) din cauza unui procent ridicat de pacienţi nonresponsivi sau care prezintă recăderi sau la care tratamentul trebuie întrerupt ca urmare a multiplelor efecte secundare ale interferonului.