La jumătatea drumului spre Înviere

Un articol de: Mihai Gojgar - 08 Martie 2010

Argumentele pentru care se face cinstirea Sfintei Cruci în duminica a III-a a Postului Mare au fost expuse în numeroase rânduri de Sfinţii Părinţi şi marii predicatori ai Bisericii. Întărire pentru cei ce postesc, pregustare a jertfei Mântuitorului, încredinţarea Învierii Sale, odihnă pentru cei ce călătoresc spre Golgota. Fiecare dintre ele are frumuseţea sa, teologică, spirituală şi poetică. Cele mai multe dintre aceste formule - figuri de stil au fost concepute demult, când pentru toată lumea creştină Sfânta Cruce reprezenta izvorul vieţii lor. Multe secole după vremea acestei mentalităţi curate, suntem nedumeriţi de cuvintele ascultate în cadrul Sfintei Liturghii din această duminică (Marcu VIII, 34-38). Orice paradox ne pune pe gânduri, iar versetul 35 este cu adevărat un motiv de reflecţie adâncă pentru noi: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“. Desigur, pentru cei familiarizaţi cu taina Bisericii, misterul nu este foarte greu de desluşit, dar câţi suntem dintre cei care obişnuim să adumbrim în pădurea dumnezeieştilor scrieri ale Părinţilor?

De multe ori auzim expresia „vreau să-l descopăr pe Dumnezeu“. Minunată intenţie, binecuvântat drum. Orice cercetare, însă, din orice domeniu, orice iniţiere, orice dezvăluire presupune o trudă, o osteneală ce nu poate fi mică. A descoperi ceva înseamnă a pătrunde într-un loc necunoscut ţie. A păşi într-un mediu nesigur, acolo unde totul este surprinzător. Descoperirea înseamnă bucurie, îmbogăţire sufletească. Duhul nostru se adânceşte în taină, revelând în parte şi conştientizând din ce în ce mai mult infinitul dumnezeirii. Un astfel de drum presupune şi măsuri de precauţie, antrenament şi pregătire. Ca să escaladezi vârfurile lumii îţi trebuie echipament, foarte multă implicare şi jertfă de timp. La fel în orice domeniu, artistic, profesional sau mistic. Nu poţi avansa fără pregătire îndelungată. Ei bine, în descoperirea lui Dumnezeu avem nevoie de multă dorinţă şi de o osteneală nelimitată, pe măsura sfintei noastre ţinte. Căci acum nu mai putem spune că drumul nostru va avea un sfârşit, precum la înfigerea unui drapel în pieptul unui vârf de munte, obţinerea unui premiu renumit sau o medalie olimpică. „Câştigătorii“ descoperirii lui Dumnezeu rămân necunoscuţi în veacul de acum. O altă taină, înscrisă în Taina cea mare a lui Dumnezeu. Totuşi, orice competiţie trebuie să aibă anumite cerinţe. Prima dintre ele, expusă astăzi, este urmarea din iubire a Mântuitorului Hristos. Cum? Prin renunţarea la confortul nostru pierzător de suflet, la însingurarea noastră egoistă şi la fuga spre desfiinţarea umanităţii noastre. Până a ajunge la înţelegerea unor astfel de concepte, am putea face paşi mărunţi, apăsaţi, înainte. Am putea încerca să ţinem post după puterile noastre, să ne spovedim şi să privim la Cruce: vom alunga uşor-uşor umbrele minţii şi vieţii noastre şi ne vom apropia de lumina Învierii. „Trecând a treia săptămână a cinstitului post, Hristoase Cuvinte, învredniceşte-ne să vedem lemnul Crucii celei făcătoare de viaţă, şi cu cinste să ne închinăm şi să cântăm după vrednicie; să slăvim stăpânirea Ta, să lăudăm Patimile tale, să ajungem în chip curat la slăvita şi sfânta Înviere, la paştile cele de taină, prin care Adam iarăşi a intrat în rai“ (Stihiră la „Doamne, strigat-am“, Vecernia de joi din săptămâna a III-a a Postului Paştelui).