„La oră, elevul trebuie să se simtă bine, să zâmbească“

Un articol de: Raluca Brodner - 23 Septembrie 2013

Un om pe cât de luminos, pe atât de voios. Un dascăl care ştie să impună la clasă profesionalism, decenţă, respect. Faceţi cunoştinţă cu doamna Ecaterina Stănescu, profesor de istorie la Liceul Naţional „Mihai Eminescu“ din Bucureşti, cu o experienţă la catedră de 36 de ani. Un interlocutor avizat, prin ochii căruia am reuşit să vedem cum arăta învăţământul românesc în comunism, care este înfăţişarea lui astăzi şi în ce culori se proiectează viitorul acestuia pe marele ecran al educaţiei.

Indiferent câţi ani ai avea, când ţi se oferă ocazia să treci pragul unei instituţii de învăţământ, devii pe loc învăţăcel. Emoţiile ţi se înnoadă în inimă, de drag şi dor, cu gândul la cei care ţi-au fost profesori şi colegi. Liceul Naţional „Mihai Eminescu“ din Capitală, cu clasele I-XII, este un loc potrivit pentru rememorarea unui astfel de timp. Îngrijit, atent dotat şi supravegheat, liceul se remarcă printr-o pleiadă de profesori bine pregătiţi şi de elevi merituoşi.

În această unitate şcolară, doamna profesoară Ecaterina Stănescu predă de 20 de ani disciplina istorie atât elevilor de gimnaziu, cât şi celor de liceu, după ce, în perioada comunistă, vreme de 16 ani le-a desluşit tainele istoriei elevilor de la Liceul de Chimie, actualmente Colegiul Tehnic „Costin D. Neniţescu“ din Capitală.

Aşadar, avem de-a face cu un profesionist care a ştiut să treacă prin vremuri păstrându-şi integritatea, direcţia şi optimismul, asemenea multor dascăli de la noi, valori de necontestat, pe care, din păcate, îi cunoaştem puţin sau deloc. Opiniile profesoarei Stănescu sunt bine-venite în contextul actual al învăţământului românesc şi pot fi repere pentru cei care nu mai înţeleg nimic din ceea ce este sau ce ar trebui să reprezinte şcoala în societatea românească.

Ieri

„Păstrez un model de seriozitate didactică, în primul rând, din vremea în care am predat la Liceul de Chimie. Deja eu nu mai am emoţii când vorbesc despre perioada comunistă, pentru că ştiu să fac o separare între profesie şi atmosfera politică. Atunci, când eram obligată de programă să vorbesc despre partidul comunist, discuţia o purtam pe baza surselor, dar am încercat întotdeauna să am în atenţie mesajul unor valori, între care respectul pentru ceea ce înseamnă adevăr“, deschide pledoaria profesoara Ecaterina Stănescu. Îşi aminteşte că, în perioada de dinainte de revoluţie, elevii erau mai disciplinaţi. În plus, exista încrederea în ceea ce profesorul le prezenta la clasă, în seriozitatea şi în buna lui pregătire.

Pedagogul admite că a reuşit să-şi păstreze verticalitatea în contextul socio-politic din trecut, „arătând că lucrul bine făcut este apreciat“.

Sinteza anilor totalitarismului făcută de la catedră de profesoara Stănescu sună astfel: „N-aş zice că mă încearcă o nostalgie pentru statutul de atunci al profesorului, dar exista un respect, nu neapărat impus de profesor, ci consimţit de elev. Era încă imaginea profesorului care, ca să ajungă profesor şi să rămână în şcoală, citea un camion de cărţi.“

Astăzi

Ca un făcut, trecerea prin dialog de la planul trecutului la cel al prezentului a fost însemnată de apariţia aproape explozivă a soarelui, care a inundat deodată încăperea cancelariei cu o lumină ruginie, călduţă, de toamnă.

„Democraţia este minunată, dar e o temă fără de sfârşit, presupune o permanentă implicare“, argumentează doamna Ecaterina, care s-a adaptat cerinţelor prezentului prin învăţare continuă: „Vreau să învăţ. Am avut şansa să particip la nişte cursuri şi ceea ce am învăţat cel mai bine şi mai bine este că, la oră, elevul trebuie să se simtă bine, să zâmbească“.

Privitor la relaţia profesor-elev, domnia sa arată că elevul de azi este convins că are foarte multe drepturi şi mai puţine obligaţii, şi explică: „Este mult mai provocatoare activitatea aceasta de relaţionare cu elevii, dincolo de cea metodică, didactică. Este greu pentru că avem de făcut faţă la cel puţin două presiuni: modelul societăţii şi modelul familiei.“

Soluţia pusă în aplicare de doamna profesoară? „Port aceeaşi grijă pentru respect şi acum. Am marele avantaj de a-mi iubi meseria. Am determinarea de a le arăta elevilor modelele şi efortul care trebuie depus pentru a ajunge apreciat. Le dau posibilitatea elevilor de a spune nu, dar să argumenteze. Altfel, îmi păstrez plăcerea descoperirii şi a jocului serios, a jocului didactic.“

Despre apariţia vestimentară, estetică a elevilor şi a profesorilor, mult discutată, Ecaterina Stănescu gândeşte că „poate au o altă formă acum“ şi îşi asumă greşeala, în altă ordine de idei, „pe care noi, profesorii, cred că am făcut-o, prin acţiunile revendicative, de la un moment dat. Adică, s-a pus mare accent pe aspectul material. Lanţul a fost aşa: profesorii au salarii mici, sunt săraci, sunt sărăciţi, prin urmare nu contează, nu-i aşa? Că săracul, de obicei, este cel pe care mai bine îl ocoleşti. Cred că a fost o greşeală, pentru că am acceptat să coborâm puţin ştacheta“.

La semnalul soneriei care anunţă pauza, profesorii vin unul câte unul în cancelarie, cu cataloagele sub braţ. Discuţia merge mai departe, nestingherită decât de vreun salut amical adresat doamnei profesoare, care continuă: „Traversăm un timp al supravieţuirii. Vorbeam cu o prietenă cu ceva vreme în urmă şi ziceam că în scurtă vreme vor rămâne în învăţământ doar oamenii dedicaţi. Şi ea mi-a spus: «Ai grijă şi la cei comozi, care nu vor altceva!». Dar eu cred că aceştia din urmă nu supravieţuiesc, pentru că elevii exercită o mare presiune. Dacă nu eşti sigur pe tine şi pe ceea ce vrei să faci, te răstoarnă foarte uşor.“

Ca o concluzie a ceea ce a fost şi a ceea ce este, profesoara explică faptul că, în comunism, învăţământul era folosit ca instrument de propagandă, „prin urmare, era bine alimentat material pentru ca acest instrument să-şi facă rostul - anume, educarea pe acel model, pe care stalinismul, respectiv naţional-comunismul lui Ceauşescu îl doreau. Acum, învăţământul este instrument de educare, dar pentru că educarea se face pe parcursul întregii vieţi, trebuie să avem răbdare să ajungem la a doua, la a treia tinereţe şi la această alimentare“.

Mâine

Profesoara Ecaterina Stănescu crede în mai binele şcolii româneşti. Crede în viitor. Deocamdată, este mulţumită că are cui preda frâiele disciplinei căreia i-a slujit cu devotament 36 de ani: „Colega mea este dedicată, îşi face datoria din pasiune şi asta mă bucură“. Mai spune că puterea de regenerare a sistemului de învăţământ stă „în noi, cei de la catedră, şi în certitudinea că o educaţie de bază este esenţială pentru orişice evoluţie“.

Dascălul îşi arogă avantajul cunoaşterii evoluţiei umane, prin prisma istoriei. Dacă inevitabil au fost momente de incertitudine, de frământări, de schimbări, până la urmă ceea ce a fost valoros în om a supravieţuit, spune domnia sa, după care adaugă: „Există această lumină pe care fiinţa umană o are. Şi dacă nu ar avea de luptat împotriva întunericului, atunci nu s-ar mai vedea sclipind. Ceea ce se întâmplă, în general, în România este un rău necesar pentru perioada de curăţire“.

Despre activitatea de mai bine de trei decenii pusă în slujba cizelării minţilor elevilor, dar şi a identităţii lor umane, distinsa profesoară Ecaterina Stănescu ţine să precizeze: „Aş zice că este încăpăţânarea de a mă considera folositoare, încă. Şi de a-i ajuta pe ceilalţi, făcându-mă pe mine mai bună.“

„Trăim o permanentizare a schimbărilor fără miză“

Împreună cu Eliza Dumitrescu, profesor de limbă franceză la Liceul Tehnologic de Electronică Industrială din Bucureşti şi reprezentantă a tinerei generaţii de dascăli, am făcut o scurtă radiografie a învăţământului românesc. Tânăra profesoară a vorbit despre demotivare, lipsă de încredere în sistem, schimbări de substanţă, proiect unitar şi pe termen lung, implicarea părinţilor, salarii mici, stimularea creativităţii elevilor, adaptarea învăţământului la piaţa muncii.

Sistemul de învăţământ din România este în impas. O spun cu jumătate de gură unii, făţiş alţii, în special tinerii profesori. Din categoria celor din urmă face parte şi prof. Eliza Dumitrescu. „Probleme sunt destule, pornind de la cele de ordin material şi social până la cele legate de planurile-cadru care gestionează organizarea de la general şi până la detaliu a activităţilor instructiv-educative.“ Profesoara consideră că educarea viitoarelor generaţii este prioritară, ca un obiectiv strategic de către decidenţi şi de către fiecare dintre noi. „O bună educaţie înseamnă a asigura ţării posibilitatea de a intra în competiţie, de pe picior de egalitate, cu lumea. Or, o bună educaţie nu se poate face fără o planificare pe termen lung, la nivel de decenii, fără o evoluţie organică reală, dar şi comunicată opiniei publice, percepută aşadar ca atare de către toţi cei implicaţi în proces: profesori, elevi, părinţi. La noi, de peste douăzeci de ani, ceea ce se percepe este o permanentizare a schimbărilor fără miză. Este ceea ce simt părinţii, este ceea ce simt elevii înşişi. Fără previzibilitate, fără şansa de a-ţi administra efortul personal, ca elev şi ca dascăl, apare demotivarea, lipsa de încredere în sistem. Avem nevoie de schimbări de substanţă şi de schimbări incluse într-un proiect unitar, pe termen lung. Lumea în care trăim este extrem de competitivă, de o complexitate greu de anticipat şi nu ne permitem să mai rămânem iresponsabili.“
Rare sunt situaţiile când atitudinea generală faţă de învăţământ se schimbă. Printre ele se numără şi momentele când olimpicii se întorc de la concursurile internaţionale. „Aş remarca o anumită ipocrizie legată de atitudinea faţă de învăţământ şi care este întreţinută de programele de ştiri. Faptul că elevii români câştigă primele locuri la concursuri internaţionale ne umple de mândrie. Dar ne gândim la eforturile dascălilor lor care, în ciuda condiţiilor de salarizare şi de dotare didactică precare, le dau şansă acestor tineri să devanseze echipe din ţări unde munca în educaţie este respectată şi răsplătită cu adevărat? Ne gândim cu adevărat la condiţiile materiale din şcolile în care aceşti elevi s-au pregătit? Ne gândim la milioanele de colegi ai acestor performeri care au poate un potenţial similar, dar sunt împiedicaţi să ajungă la lauri de motive din cele mai «banale», cum ar fi că sunt crescuţi de bunici sau de unchi, părinţii fiindu-le plecaţi la muncă afară? Şi aceasta este doar o introducere în ceea ce înseamnă de fapt lipsa de grijă faţă de copiii noştri, de la care aşteptăm medalii de aur şi comportament impecabil în orice condiţii. Ceea ce vreau să spun este că şcoala nu poate totul. E nevoie de un set de reguli care să oblige părinţii la o mai strictă colaborare cu dascălul.“ Şi, ca un contraexemplu, prof. Eliza Dumitrescu spune că sunt părinţi care nu trec nici măcar o dată în cei patru ani de liceu pe la instituţia unde le învaţă copilul. Soluţia? Ne trebuie chiar şi o şcoală a părinţilor.

O responsabilizare a părinţilor

În contextul crizei economice actuale, cea mai stringentă problemă a cadrului didactic român este salariul. Un debutant intră în învăţământ cu un salariu de 800 de lei lunar. După 13 ani de învăţământ, un profesor cu gradul didactic II şi cu doctorat are 1.000 de lei. Profesoara Eliza Dumitrescu: „Am invocat cazul profesorului cu doctorat pentru că a devenit un loc comun afirmaţia potrivit căreia doar cei mai slab pregătiţi tineri mai intră şi mai rămân în sistemul de învăţământ. Afirmaţie aruncată cu dispreţ şi inconştienţă. Aceşti oameni slab pregătiţi, atenţie, au în mâinile lor viitorul apropiat şi îndepărtat al acestei ţări, al fiecăruia dintre noi în parte! Atenţie deci asupra cui aruncăm dispreţul nostru suveran. Îşi imaginează vreun părinte ce ar însemna ca în loc să meargă la această hulită şcoală, timp de 4 sau 8 ore pe zi, copilul său să fie pe străzi sau singur acasă? Zi de zi? E nevoie deci de responsabilizarea părinţilor în privinţa şcolii. Nu profesorii singuri ar trebui să ceară mai mult pentru educaţie, pentru că nu cer doar pentru ei, ci şi părinţii. La fel cum cauza medicilor nu e doar a lor. Semnalez aici, aceeaşi doză de ipocrizie socială, minimizarea rolului dascălului care, evident, se transmite «genetic» copilului, elevului din bancă. Consecinţa? Un nou strat de demotivare.“
Pentru eficientizarea şi creşterea calităţii învăţământului, prof. Eliza Dumitrescu consideră că este necesară stimularea creativităţii, a capacităţii de a gândi pe cont propriu în detrimentul memorării, a plăcerii de a descoperi, dar şi a celei de a crea obiecte/lucruri utile, a unui anumit pragmatism şi a îndemânării. „Este nevoie de adaptarea programei şcolare la piaţa muncii, iar asta, din păcate, implică mari mişcări de reorganizare a spaţiilor de învăţământ, dotări suplimentare, o mobilitate mai mare a programelor şcolare şi a auxiliarelor, ore de pregătire suplimentară pentru profesori. Dacă nu le vom face însă, vom continua să alimentăm demotivarea şi întrebarea retorică: la ce bun să mai mergem la şcoală?“

Dascălul trebuie să îndrepte elevul spre adevăratele valori

Am întrebat-o pe prof. Eliza Dumitrescu care ar fi soluţiile pentru un învăţământ de calitate. „Este frumos că întrebaţi un dascăl despre soluţiile posibile pentru un învăţământ de calitate. Ar fi bine ca acelaşi lucru să îl facă şi decidenţii noştri şi acest lucru să facă parte din normalitate. Sunt atâtea probleme în sistem, încât la această întrebare ar trebui să răspundă o echipă de specialişti după o îndelungă muncă de analiză şi documentare. Din punctul meu de vedere e nevoie de o strategie pe termen lung, de investiţii în componenţa umană şi în dotări, de o bună cunoaştere a lumii în care trăim şi de o bună anticipare a evoluţiilor pentru a le putea oferi elevilor instrumente cognitive şi deprinderi care să îi ajute în construirea unei cariere“. Pentru că elevii sunt oglinda atenţiei noastre ca părinţi, ca educatori, ca învăţători, ca profesori. „Nu încetez să nu remarc, an de an, enormul lor potenţial. La fel, nu încetez să îmi spun că primesc prea puţin de la societatea în care au apărut, de la noi toţi, că îi paşte pericolul de a fi transformaţi în viitori consumişti. În ciuda rezistenţelor de tot felul, a demotivării despre care am vorbit mai înainte, este misiunea şi capacitatea dascălului aceea care îi face să se deschidă spre adevăratele valori“.
În viziunea tinerei profesoare, ajutorul părinţilor este nepreţuit. Pentru început, trebuie să vină la şcoală şi să intre în dialog cu profesorii. Iar societatea ar trebui să îi privească pe tineri cu mai multă încredere. „Reprezintă cel mai mare potenţial al nostru. Iar un stat responsabil ar trebui să ştie ce să facă pentru a prezerva şi valorifica acest potenţial. Şi, uimitor, profesorul mai poate fi în continuare un mentor şi un model. Marea majoritatea a dascălilor sunt personalităţi. Ca în orice aspect al vieţii însă nu putem generaliza. Tinerii sunt avizi de cunoaştere, de valori, depinde de noi să le deschidem drumul spre ele“, conchide prof. Eliza Dumitrescu.

Educaţie și Cultură