„Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase…“

În viaţa de credinţă, de lumină şi de har a Bi­se­ricii noastre, Săp­tă­mâ­na Mare sau a Sfin­telor Pătimiri are o semnificaţie duhovnicească deosebită. Zilele ei ne aduc aminte de Patima şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos pe care El le-a primit pen­tru noi şi pentru a noastră mântuire. Fiecare zi din cuprinsul acesteia este închinată unui eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc. În Sfânta şi Marea zi Miercuri, Biserica face pomenire de femeia cea păcă­toa­să care a uns cu mir picioarele Dom­nului.

Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 26, vers. 6-16; ne rela­tea­ză faptul că înainte de suirea în Ierusalim de praznicul Paş­tilor, Mântuitorul Hristos s-a aflat în Betania, satul surorilor Marta şi Maria şi al fratelui lor Lazăr. Aici a intrat în casa lui Simon cel Lepros, iar pe când şedea la masă, o femeie pă­că­toasă „s-a apropiat de El având un alabastru cu mir de mare preţ şi l-a turnat pe capul lui“ (Matei 26, 7).

Sigur ne întrebăm ce a în­demnat-o pe această femeie să facă lucrul acesta neobişnuit, ca­re a fost motivul pentru care ea, contrar uzanţelor vremii, a văr­sat mirul cel scump pe capul Mân­tuitorului Hristos? Răspunsul nu poate fi altul decât că ea a făcut acest gest din iubire sinceră şi profundă faţă de Hristos Domnul Care nu s-a sfiit şi a intrat la un lepros să mănânce pâine împreună cu ucenicii Săi.

Păcătoasă fiind, femeia nădăjduia să primească vindecare de patimile sale cele trupeşti care o chinuiau şi care o aruncau de multe ori în focul şi apa plăcerilor necuvioase. Plină de iubire, dar şi de speranţă, îndrăzneşte şi toarnă mirul cel de mult preţ - pregătit cu multe aromate - pe capul Domnului, iar casa se umple de mirosul lui.

Ucenicii Domnului au început să cârtească zicând: „De ce risipa aceasta, căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor“ (Matei 26, 8-9). Mântuitorul le spune că ea „a făcut un lucru bun faţă de Mine, căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna“ (Matei 26, 10-11).

Mai apoi Domnul le explică uce­nicilor că această ungere s-a făcut spre închipuirea îngro­pă­rii Sale, ba mai mult, o asigură că „oriunde se va propovădui Evan­ghelia aceasta în toată lu­mea se va spune şi ce a făcut ea spre pomenirea ei“ (Matei 16, 13).

Domnul o fericeşte pe această fe­meie, dar în acelaşi timp îi dă­ru­ieşte şi iertare de păcate, ară­tând că El ca Dumnezeu primea mirul ca semn al devoţiunii şi al jertfei, dar tot El cobora asupra ei mirul vindecării de patimi şi al iertării păcatelor.

Ziua de astăzi pune în acelaşi timp în lumină un aspect al chenozei Mântuitorului, şi anu­me vânzarea Sa de către Iuda. În timp ce femeia păcătoasă îl unge pe Domnul, Iuda, ucenicul cel viclean, face sfat de taină cu mai-marii poporului ca să-L vândă pe 30 de arginţi.

Iată, deci, paradoxul acestei zile: femeia cea păcătoasă, prin mir, dobândeşte viaţa cea veş­nică şi iertarea păcatelor; Iuda, cu sfat viclean, vinde „Mirul cel nepreţuit“, agonisindu-şi pe­deap­sa cea veşnică şi depărtarea de bucuria şi lumina comuniunii dumnezeieşti. Femeia păcă­toa­să primeşte iertarea păcatelor, iar Iuda, „cu iubirea de argint bol­năvindu-se“ trădându-L pe Domnul, primeşte certare şi osân­dă veşnică. „Desfrânata a ve­nit la Tine vărsând mir cu la­crimi pe picioarele Tale şi s-a vin­decat cu puterea ta de mirosul greu al răutăţilor; iar uce­ni­cul cel nemulţumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a ames­tecat cu noroiul“, glă­su­ieş­te imnograful în sedealna de la sluj­ba Utreniei de astăzi; sau în altă parte se zice: „Când pă­că­toa­sa aducea mirul, atunci uce­ni­cul s-a înţeles cu cei fără­de­lege. Aceea se bucura turnând mi­rul cel de mult preţ, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preţ, aceea a cunoscut pe Stă­pânul, iar acela se despărţea de Stăpânul, aceea se mântuia, iar Iuda se făcea rob vrăjmaşului“.

Cumpăna celor două personaje amintite în această zi a Săp­tămânii Mari: păcătoasa şi uce­nicul trădător Iuda, este răsturnată de un element esenţial şi exis­tenţial, şi anume pocăinţa. Fe­meia păcătoasă se afla în starea cea mai de jos a decăderii, şi anume desfrânarea. Iuda se afla în starea cea mai de cinste, anume aceea de ucenic al lui Hristos. Pe aceea pocăinţa o ridi­că şi o face mironosiţă, iar dimpotrivă, pe acesta lipsa pocăinţei îl coboară pe treapta cea mai de jos a căderii, făcându-l vânzător şi-l va duce în final la moartea prin spânzurare. Această răs­tur­nare ne umple şi pe noi de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată şi de mare încredere şi nădejde pentru puterea mare a pocăinţei ce ne stă la îndemână, mai ales în aceste zile ale Sfântului Post.

Femeia păcătoasă a înţeles prea bine că apropierea de Hris­tos înseamnă vindecare, şi nu una trecătoare, ci una veşnică de patimile ce o măcinau: pă­ca­tul, egoismul şi depărtarea de Dumnezeu sau moartea spirituală. Iuda, deşi era ucenic al Domnului, având şi el ca şi ceilalţi Apostoli harisma vindecării, era interesat mai mult de lucrurile lumeşti, de câştigul banilor, neputând trece peste gri­jile mărunte ale vieţii. De altfel, el se va apropia mai intim de Domnul primind din mâna Lui Sfânta Împărtăşanie fără să o merite şi pentru aceasta a intrat diavolul în el punând stăpânire pe sufletul şi trupul său.

Femeia din pericopa evan­ghe­lică a acestei zile şi-a arătat iubirea neostoită prin umila ei jertfă, aceea de a-i aduce mir Stăpânului, şi nu numai că a primit vindecare de la Mân­tu­i­torul sufletelor noastre, ci a devenit de-a pururi un exemplu pentru ceea ce Domnul aştepta de la ucenicii Săi şi aşteaptă şi de la noi - slujirea Lui prin slujirea semenilor.

După o veche tradiţie, în une­le biserici se săvârşeşte în această zi Taina Sfântului Mas­lu în amintirea ungerii Dom­nu­lui de către femeia cea păcă­toa­să, credincioşii simţind prin lucrarea harică a acestei Sfinte Tai­ne mâna nevăzută a lui Hris­tos Doctorul cel mare atin­gâ­ndu-se de creştetul lor şi vindecându-i de toată neputinţa sufletului şi a trupului.

De asemenea, în această zi se săvârşeşte ultima Liturghie a Darurilor înainte sfinţite ca o încheiere şi pecetluire a întregii lucrări de pocăinţă a Sfântului şi Marelui Post, pocăinţă ce ne este de trebuinţă spre dobândirea iertării păcatelor şi spre lucrarea faptelor celor bune evan­ghelice. De altfel, cu Sfânta şi Marea zi Miercuri se încheie perioada de penitenţă, fiind şi ultima zi când se mai rosteşte ru­gă­ciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…“, pentru că începem de acum împreună pătimirea noas­tră cu Mântuitorul.

Se cade aşadar să ne agoni­sim şi noi pocăinţa ca mijloc de apropiere de Hristos, la care să adăugăm credinţa nefăţarnică, lu­crătoare prin iubire. Prin Taina Pocăinţei să ne apropiem de El ca să dobândim iertarea păcatelor, iar prin cuminecarea cu Sfintelor Taine - Trupul şi Sângele Său - să ne unim desăvârşit cu El ca să putem vieţui împreună cu El în „Ziua cea neînserată“ a Împărăţiei Sale.

Să-L rugăm pe Hristos Cel ce este „Mirul cel nestricăcios şi vărsat prin har“ să ne învrednicească şi pe noi ca prin partici­parea la sfintele slujbe din această Săptămână a Sfintelor Pătimiri să-L însoţim pe drumul calvarului şi să trăim împreună cu El suferinţele Lui, să ne răstignim şi să ne îngropăm împreună cu El ca să putem învia în slava Sa zicându-I: „Lacrimi dă-mi mie, Dum­nezeule, ca oarecând femeii celei pă­cătoase şi mă învredniceşte să ud picioarele Tale, care din ca­lea rătăcirii pe mine m-au iz­bă­vit. Şi să aduc Ţie mir de bu­nă mireasmă, viaţă curată, în­tru pocăinţă mie agonisită; ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: cre­dinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!“.