Leagănul copilăriei bucovinene a Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea

Viața Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea (1970-2014), recent canonizată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, s-a petrecut în rugăciune, post și nevoință, numeroase mărturii vorbind despre darurile cu care ea a fost înzestrată de Dumnezeu, fiind considerată făcătoare de minuni. Cel dintâi leagăn al copilăriei sfintei îl regăsim în Benia, un sat bucovinean dincolo de Câmpulung Moldovenesc, înspre granița cu Ucraina, unde s-a născut în vara anului 1970. Aici, bătrânul tată și surorile care au rămas pe plaiurile natale își amintesc despre începuturile în sunet de toacă, despre dragostea pe care sfânta o purta pentru Hristos încă de copilă și despre povețele pe care mai târziu le oferea familiei: „Nu vă pierdeți credința în Dumnezeu și niciodată să nu mă lăudați”.

Las în spate tumultul unui oraș gri, împovărat și sufocat de ceață, iar după câteva ore de gânduri ce dau năvală, unele peste altele, se arată în față drumul domol spre satul Benia, dincolo de Câmpulung Moldovenesc. Aici, încă se simte iarna adevărată pe care cu greu o mai întâlnești în marile așezări urbane: zăpada prinde a aluneca pe sub ghete, casele glăsuiesc între ele prin fumul gros ce se ridică alene din hornuri și liniștea poartă aroma pâinii coapte în cuptor și a ceaiului aburind. 

La Benia, iarna nu te alungă, ci te apropie și te învăluie ca să descoperi duhul blând al oamenilor care te privesc în ochi în timp ce îți vorbesc cu sinceritate, răscolind în zilele de ieri atât bucuriile, cât și necazurile, pentru că toate sunt de la Dumnezeu. 

Muncă și credință 

Pe o costișă, peste un mic pârâiaș, se arată sfioasă casa în care s-a născut Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, „măicuța noastră”, cum îi spun surorile și frații ei. A plecat la Domnul în 2014, dar a rămas în sufletul tuturor ca maica îndelung-răbdătoare și rugătoare, „care ne-a ridicat să vedem cum trebuie să-I slujim cu adevărat lui Dumnezeu, nu doar așa, duminica și de sărbători”. 

În acest cuib au văzut lumina zilei zece copii, de care tatăl Vasile Lazăr și răposata mamă Maria s-au îngrijit și au muncit din greu ca să-i crească. „Am muncit în mină, la Fundu Moldovei, unde se extrăgeau cupru și pirită, iar femeia cu copiii la pământuri. A fost greu, dar Dumnezeu ne-a ajutat”, a spus Vasile Lazăr, care prin mila Domnului va intra vara aceasta în cel de-al 87-lea an al vieții. Trei surori și un frate locuiesc în sat, alături de tată, două surori în comuna Breaza (Suceava), un frate la Tg. Neamț și maica Nectaria slujește lui Dumnezeu la Mănăstirea Pasărea, lângă București. Un alt copil a fost chemat la Domnul demult, pe când avea doar patru anișori. 

Greu i-a fost lui Vasile Lazăr, din copilărie cunoscând lipsurile și necazurile aduse de boală, război și foamete, iar peste toate durerea provocată de moartea părinților și, mai apoi, a bunicilor: „Pe locul acesta m-am născut... nu am știut ce înseamnă părinți, am rămas orfan de mic, am prins război, tifos, foamete... Pentru că frații, care erau mai mari, mă băteau, fugeam slugă la bogați. Multe am petrecut (pătimit, n.r.) și eu...”. 

Rămas singur pe lume, a făcut toată viața ce a știut mai bine: a muncit cu brațele, cu spatele, cu toată ființa lui. Alintul pentru copii l-a lăsat în grija Mariei, femeia vrednică cu care s-a însurat. „Mama ne cuprindea pe toți sub brațele sale ocrotitoare. Era nevoie și de asprime, copiii trebuie să știe și de vorbă bună, dar trebuie și struniți, ne creșteam și unii pe alții când mama mergea la lucru, prin sat. Era talentată la lucrul de mână, la văruit, la încondeiat ouă... așa au fost vremurile: grele”, a spus Victorița, cea mai mică dintre surori. 

În familia lor domnește buna-cuviință: pentru surori, ca și pentru cei doi frați, tatăl este, în semn de respect, „dumnevoastră”, iar mereu sunt atenți să nu fie supărare între ei. „Maica Elisabeta ne spunea mereu cât de importantă este iertarea, cât de plăcute în fața lui Dumnezeu sunt iubirea și buna-înțelegere între frați, iubirea de semeni, și cât se mai bucură diavolul când judecăm, când ne certăm sau lenevim fără rugăciune”, întărește Paraschiva, cea mai mare dintre surori. 

„Dumnezeu ascultă omul”

Fiecare om are neputințele lui, dar dacă Îl primește pe Dumnezeu în sufletul lui, rănile trupești sunt mai ușor de suportat. Așa cum singur și-a amintit, Vasile Lazăr nu a fost ocolit de încercări, iar două l-au marcat. „Aici, la mână, mi-au fost retezate degetele”, și îmi arată mâinile muncite. „De mers, am crezut că nu voi mai merge niciodată, după un accident petrecut la pădure. Să fi fost cu vreo 30 de ani în urmă. Două luni am stat la pat, nu am putut merge, dar m-am rugat cu lacrimi: Doamne, ridică-mă! Și Dumnezeu ascultă omul: îl strică, dar îl și ridică. De atunci am un pic mai multă credință”, spune cu modestie bătrânul. Acum merge pe jos kilometri întregi, la biserici, la mănăstirile din împrejurimi... Și toate „spre slava Lui, ca să fim conștienți cât de neputincioși putem fi”, completează una dintre fete. 

Bătrânul nu folosește cuvinte multe, nu face un secret din faptul că a urmat doar patru clase, „că așa au fost vremurile”, dar bucuria, atunci când nu o poate exprima în cuvinte, i se oglindește pe chip și îi izvorăște din ochi. Asta se întâmplă când se destăinuie cum este să ai un sfânt rugător în cer, care i-a fost fiică aici, pe pământ. Ca orice părinte, plecarea unui copil este dureroasă. „Şi aș fi vrut să mai stea aici, să fi plecat eu, că sunt bătrân”. Însă mângâierea părintelui este că Sfânta Cuvioasă Elisabeta se roagă pentru noi toți. 

Cu bucurie și nu spre laudă și nici spre mândrie, astfel mărturisește familia că a primit vestea canonizării surorii lor. „E o mângâiere pentru noi, dar maica trebuie să rămână o taină, deoarece nici când a fost bolnavă nu a dorit să știm de suferința ei. Și-a purtat cu jertfelnicie crucea până în ultima clipă, iar în mare taină a săvârșit și minuni; eu însămi am avut parte de multe minuni din partea ei, de exemplu fiul meu a fost de două ori scos din moarte de către ea; în momentul accidentului a văzut-o și a scăpat teafăr. Însă noi, ca familie, încercăm să-i facem cinste ei nu prin laude, ci prin smerenie, prin a fi cu adevărat creștini, așa cum ne îndemna ea. Noi păstrăm o taină și o bucurie interioară a noastră, sufletească”, spune emoționată Victorița, sora mai mică a Sfintei Elisabeta și cea care i-a fost cel mai aproape în ultimii ani pe pământ.

Copilărie în rugăciune, ascultare și sunet de toacă

La naștere, Cuvioasa de la Pasărea a primit numele de Rodica, iar dintre toți copiii lui Vasile Lazăr la ea se simțea încă de mică un duh deosebit al blândeții și al smereniei, ceea ce îl făcea pe tatăl ei să creadă că ea va merge cândva la mănăstire. „Bătea toaca pe garduri, îi plăcea tare mult liniștea, nu muzica, nu gălăgia satului... Mergea să pască vacile pe un imaș la vreo 4 kilometri de casă cu cartea de rugăciuni. Acolo, pe un copăcel, i s-a arătat un copilaș (îngeraș, n.r.). Merg și eu mereu acolo unde s-a rugat ea și unde e ridicată o troiță, dar mie nu mi se arată copilașul... De ce? Pentru că ea era un suflet sfânt, iar eu....”, oftează cu lacrimi în ochi bătrânul. 

Copilița Rodica făcea mereu ascultare de părinți și de sora mai mare, îi ajuta pe surorile și frații mai mici la treburi grele fără a simți povară; joaca ei era sunetul de toacă, pe care îl iubea nespus, și îmbrăca cearceaful ca și cum ar fi fost haine monahale, pentru că îi plăcea tare veșmântul: „De mică, gândul ei era la Hristos, iar rugăciunea îi era hrană”. 

A terminat cele zece clase obligatorii, iar mai apoi viitoarea schimonahie a plecat, însoțită de două verișoare, în pelerinaj la mai multe mănăstiri din Suceava și Neamț. A ajuns în cele din urmă la Mănăstirea Pasărea, de lângă București, unde a și rămas și de unde a trimis familiei scrisoare că nu se mai întoarce: „Dragi părinți, să știți că eu sunt la Mănăstirea Pasărea și rămân aici”. „Mulți ani mama nu s-a împăcat cu ideea că maica Elisabeta rămâne la mănăstire, credea că a pierdut un copil... însă mai apoi a acceptat alegerea ei de a se dedica rugăciunii. Știți, noi eram credincioși, mergeam la biserică, însă ne-am educat duhovnicește prin maica Elisabeta, pentru că ea ne-a învățat cu adevărat să ne rugăm; tot ea ne-a adus pentru prima dată un Ceaslov și alte cărți din care am învățat adevărata rânduială, am citit despre viețile sfinților. Ne-a învățat ce trebuie să știm, să înțelegem toate cele duhovnicești ce țin de Ortodoxie și nu obiceiurile sau tradițiile pe care le țin, ca peste tot, oamenii locului”, completează sora Mihaela. 

Sfaturile Cuvioasei Elisabeta către frați și surori

În ultimii ani de viață, schimonahia Elisabeta i-a îngăduit Victoriței, surorii celei mai mici, să-i cunoască mai îndeaproape simplitatea. „A trăit în mare smerenie, asceză și jertfelnicie și nu i-ar fi plăcut exagerările lumii pe care le mai vedem la unii și la alții. Toate sunt ispite pe care trebuie să le depășim. Poate nu suntem vrednici de ea, dar încercăm să facem ce ne spunea mereu: „Nu vă pierdeți, fraților, credința în Dumnezeu. Niciodată să nu mă lăudați”. 

Una dintre surori a povestit cum maica s-a tulburat când i-a așezat fotografia lângă niște icoane: „Nu sunt vrednică eu de acei sfinți, nu mai pune acolo poza cu mine”, și-a dojenit sfânta sora. 

Datorită sfintei, familia a devenit mult mai unită, mai strânsă în jurul valorilor promovate de învățăturile Bisericii: „A dorit mereu să ne apropie mai mult de Dumnezeu, nu să fim doar credincioși de duminică, ci să primim cu toată ființa Sfânta Împărtășanie, să ne rugăm cum se cuvine... Ne spunea mereu: «Surioară, să iei crucea așa cum ți-o dă Dumnezeu, să o rabzi». Și a dorit să fim o familie unită. Eram apropiați, dar ea ne-a apropiat mult mai mult”, dezvăluie surorile sfintei. 

Când Sfânta Elisabeta se întorcea pentru scurt timp în casa părintească, una dintre bucuriile familiei era să o audă cântând câte o rugăciune sau o priceasnă. „Tare ne era drag să o ascultăm, avea un glas frumos și domol”, încheie surorile. 

La Benia, liniștea serii începe a-și face loc cu aceeași sfială cu care Sfânta Cuvioasă Elisabeta a pășit pe urmele Mântuitorului, iar credința neclintită și nevoința în mare taină a acesteia ne întăresc convingerea că drumul mântuirii începe fără zgomot, dar cu jertfelnicie.