Lectura - un dar sau o provocare?

Suntem în perioada vacanţei, şi una dintre preocupările predilecte ar trebui să fie lectura. Vorbim despre o preocupare ce este vital să intereseze mai ales pe cei tineri, nu că noi, cei trecuţi cu paşi prea grăbiţi de prima tinereţe, nu am mai avea ce citi. O carte este disponibilitatea de a linişti sufletul şi mintea, o carte poate avea efect de balsam pentru un suflet căutător, la fel ca rugăciunea, însă în acest spaţiu sacru care este literatura se intră tot mai rar pentru că bucuria lecturii şi emoţia incursiunii în paginile îngălbenite de vreme ale unei cărţi s-au rătăcit în colbul acestei lumi grăbite spre nicăieri.

Fiecare carte necitită este uciderea premeditată a celui care a scris-o, spunea cineva, şi întrebarea la care vom încerca să găsim un răspuns este de ce nu mai citesc tinerii? De ce au încetat să iubească cărţile? De ce nu mai sunt pasionaţi de literatură şi de autorii români, în special? De ce auzim tot mai des spunându-se că elevii şi studenţii români "nu mai citesc" şi ei nu mai dovedesc respect - ba chiar nici interes -pentru valorile culturale naţionale? Este doar o perioadă de trecere, o schimbare a mentalităţilor sau o trecere spre nicăieri... spre uitare? Începem astăzi o serie de materiale dedicate acestui subiect fragil - tinerii şi literatura -, bucuria lecturii sau timpul regăsit prin darul cuvântului. Şi cum putem păşi mai frumos pe acest drum decât printr-o scrisoare! Scrisoare către un frate din pustia acestei lumi Am citit odinioară o istorioară care mi-a rămas pururi vie în minte: Stăpânul îşi trimite sluga să vadă câţi locuitori sunt în cetatea, oraşul sau satul din faţă, unde acesta urma să găzduiască în seara aceea. Sluga, foarte isteaţă, ia un pietroi şi îl pune în mijlocul drumului - toţi care treceau se împiedicau de pietroi. Spre seară, cineva se apropie şi, cu grijă, ridică pietroiul, îl pune lângă zid şi trece mai departe. Atunci, sluga vine în grabă la stăpân şi-i spune: - Stăpâne, satul din faţa noastră are numai un singur locuitor, restul sunt dobitoace. Am putea şi noi să facem o asemenea experienţă. În loc de pietroi să aşezăm în mijlocul drumului o carte, un dicţionar, de pildă. Veţi constata în mod sigur că nimeni, absolut nimeni nu va opri maşina şi nu se va da jos din ea, curios să caute, să afle ce este cu acel obiect insolit, extraterestru, aşezat în mijlocul drumului, de unde, cum a ajuns acolo şi ce conţine el. Odată mergeam cu cineva pe stradă şi-mi spune: "Iartă-mă! Aşteaptă puţin!" Şi-l văd că ridică de jos o foaie de hârtie tipărită. Era o pagină de carte aruncată de cineva, poate dintr-o carte obişnuită sau dintr-o Carte. - Vezi, îmi spune, de ani de zile caut această pagină, atât de mult îmi lipsea. Cineva din Bagdad a intrat la mine în anticariat şi m-a întrebat atunci dacă am cumva o anume pagină dintr-o carte de mare preţ pentru el şi care îi lipsea. - Domnule, dă-mi un răgaz ca să cercetez. Lăsaţi-mi adresa. Şi cum o voi găsi, vă voi înştiinţa. - Aveţi pentru această osteneală un mic avans - şi-mi strecoară în palmă un mic bilet cu o monedă de aur - acolo erau numele şi adresa lui. Eram atât de uimit, încât nici n-am observat când a dispărut pe uşă. Albina, ca să culeagă polen şi miere, pleacă din stup şi zboară prin cele mai îndepărtate locuri cu plante şi pomi înfloriţi şi se cufundă în azurul lor, plină de încredere. M-ai întrebat, iubite frate: - De ce nu mai citesc tinerii literatură? - Dar au citit vreodată?, cu smerenie te întreb. Am citit noi vreodată cu adevărat literatură? Dacă am fi citit noi cu adevărat literatură, nu am fi ajuns aici. - Şi noi am fost tineri. Spune-mi, am citit literatură? - Când şi când, vei zice. - Lucrul acesta, adică a citi literatură, nu este de ici, de colo. Este un lucru de mare preţ şi care cere multă osteneală. Începe din copilărie şi nu sfârşeşte niciodată. Iată, marile biblioteci. Ce rost au? Să adune comorile civilizaţiei unui popor într-un loc deosebit spre a nu se pierde? Numai pentru atât? Dacă o bibliotecă nu este privită ca un loc de educaţie spirituală, instruire morală, unde se învaţă iubirea de bine, frumos şi de adevăr, zestrea ei, cărţile, rămân literă moartă: un morman de maculatură înnegrită cu funingine de slove care, cu vremea, se degradează şi pier. Slăbiciunea duhului a înlocuit sensibilitatea Referindu-ne la câteva idei cuprinse în cartea "Viaţa Sfântului Vasile cel Mare" putem spune că o bibliotecă reprezintă un lăcaş al frumuseţii şi puterii. Şi oare de ce majoritatea tinerilor de astăzi nu mai simt nevoia de frumuseţe şi putere, altele decât cele ale vremilor de astăzi? Unul din motive ar fi acela că sensibilităţii i-a luat locul slăbiciunea duhului. Pentru că cine are cu adevărat sensibilitate are, de fapt, puterea de a pricepe marile dobândiri ale spiritului şi înţelesul vremilor. Cartea este vie cât timp este citită şi aduce folos spiritual, duhovnicesc. În rest, este un obiect oarecare. Dar, atenţie: cu explozie întârziată. - De ce tinerii, în general, nu mai citesc? - Tentaţiile s-au înmulţit. Au apărut televizorul, internetul, ecranul care vine cu imaginea pe tavă, fără să mai oboseşti să deschizi o carte - lucru teribil de greu, pentru că nici nu mai ştim cum se procedează. Am văzut inşi care ridicau de pe masa de lectură o carte de proză sau de poezie etc., apucând-o de un colţ aşa cum apuci o pasăre moartă de-o aripă. Şi aceştia, acum, ne conduc. - Interesul pentru lectură se dezvoltă încetul cu încetul, începând din familie, de la raftul mic cu cărţi din copilărie; apoi, în şcoală, profesorii sunt cei care, bine pregătiţi, ţin cu râvnă aprinsă această făclie, prin dragostea şi erudiţia lor pedagogică - de a le trezi tinerilor curiozitatea şi a-i călăuzi spre un ideal cu adevărat nobil - dragostea şi respectul faţă de om, de natură, de lege, de datini şi de instituţiile unui popor - şi mai presus de toate, de credinţa în care s-au născut. - Singurul drept al elevului este de a asculta şi a învăţa. Aceste două acte de supunere - a asculta şi a învăţa -, pentru a fi aduse la îndeplinire şi a da roade, trebuie să pornească din interiorul omului, trebuie să fie lucrarea conştiinţei lui. Ceea ce însemnează că, mai întâi, trebuie dobândită o disciplină interioară, pentru ca din ea să se nască apoi disciplina exterioară. Este ceea ce se mai cheamă a avea o bună aşezare a sufletului, a părţii divine din om. Şi putem da mărturii nenumărate că nu tentaţiile şi plăcerile acestei lumi fac sufletul bine aşezat şi fericit cu adevărat!... Bunul-simţ se deprinde de-acasă şi trebuie să devină obişnuinţă în şcoală. Teama de a nu supăra, în general, pe cineva denotă o bună creştere încă din familie. Copiii văd cu câte sacrificii le asigură părinţii cât de cât o brumă de educaţie; şi dacă au în ei trezită recunoştinţa, nu vor pregeta să-i bucure mai târziu cu frumuseţea roadelor. Iar dacă sunt lăsaţi în voie, mă refer la copii, apoi la tineri, se va întâmpla ca şi cu via netăiată şi nelucrată la timp. Se va sălbătici şi o va umple pălămida. Vine odată o bătrână şi-mi spune cu lacrimi în ochi: - Părinte, părinte, ajută-mă, nu mă lăsa! - Dar ce s-a întâmplat, mamaie? Ce necaz ai? Spune-mi. Iată, nu ne aude nimeni. - Ei, părinte, numai Dumnezeu ştie durerea mea. Am un băiat, singurul, şi iată că m-am trezit într-o zi la azil. - Cum asta, mamaie? - Iacă aşa, cum te văd şi cum mă vezi. - Dar cum l-ai crescut? - I-am făcut toate voile, părinte. Când a trebuit să intre la liceu, i-am cumpărat radiocasetofon, la facultate, maşină. Toate voile i-am făcut. Nu l-am atins cu o palmă. Şi iată răsplata. S-a însurat. Mi-a vândut apartamentul şi m-a trimis la azil. - Cel puţin mai vine să te vadă acolo, la azil? - Câteodată, şi e foarte rece cu mine. - Ei, mamaie, dă slavă lui Dumnezeu, că încă mai trăieşti - şi nu te-a bătut. - Cum aşa, părinte? - Da, aşa precum l-ai educat. E, să-l fi crescut cu respect şi frică de Dumnezeu încă de mic şi să-i arăţi iubirea de mamă cu măsură, în taină. Şi să-i explici cât de greu se câştigă o pâine şi când va fi mare să aibă grijă de bătrâneţile matale şi să nu oropsească pe nimeni, să se mulţumească numai cu munca lui cinstită, să-i iubească pe toţi respectându-i. Să-i fi spus când era mic: - Uite, mamă, ascultă-mă, vezi cât de greu este. Pune mâna şi învaţă. Ascultă de învăţători, profesori. Să fii un bun exemplu în clasă, în societate, în lume. Deschide bine ochii, citeşte, pregăteşte-te serios, lasă muzica, televizorul, maşinile etc. Tu trebuie să-mi fii mai târziu un reazem de nădejde. Să se bucure toţi când te vor vedea - şi să zică: - Iată, băiatul Elvirei, mai rar om! De fapt, ar fi trebuit să-ţi răspund la întrebare. Am bătut câmpii, iartă-mă! (Un monah, din singurătate)