Legătura dintre asemănarea întipărită și prototip ca temei al închinării la icoane

Potrivit Sfântului Vasile cel Mare,cinstirea arătată icoanei trece asupra prototipului, iar cel ce venerează icoana venerează persoana pe care aceasta o înfățișează.

Icoana lui Hristos este înti­pă­rirea în materie a chipului Său, a formei trupești, a asemănării Sale, a înfățișării exterioare a ipostasului Său. Toți acești termeni: chip (πρώσοπον), formă trupească (σωματικὸν εἶδος), formă (σχῆμα), înfățișare(μορφὴν), asemănare(ἐμφέρεια) sunt folosiți de Sfinții Părinți ca sinonime în scrierile lor, din perioada iconomahiei, pentru a limpezi subiectul iconizării și forma reprezentării acestuia în icoană. Așadar scopul iconizării este acela de a prezenta înfăți­sarea ipostasului, iar nu acela de a transmite un conținut abstract de idei, cum ar fi descrierea naturii ipostasului. Icoana nu în­cearcă să transmită în mod simbolic adevăruri dogmatice (teore­tice) cum ar fi dogma trinitară sau dogma celor două firi ale Mântuitorului. Aceste adevăruri de credință țin de natura ipostasului celei de‑a doua Persoane a Sfintei Treimi. Icoana întipărește în materie doar forma văzută a ipostasului Cuvântului dar nu descrie natura ipostasului Său.

Venerarea noastră nu se adresează naturii icoanei. Adică, nu ne închinăm lemnului, culorilor, aurului sau obiectului făcut de mână omenească, întrucât aceasta ar însemna cu adevărat idolatrie. Ne închinăm chipului, asemănării celui zugrăvit pe lemn prin intermediul culorilor sau al altor materiale folosite. Iată cum este definită substanța icoanei de către Patriarhul Fotie al Constantinopolului: „Astfel, sfintele înti­pă­riri ale icoanelor noastre nu sunt argint, nici aur, nici aramă, și nicidecum înșiruire de culori, nici – Doamne ferește! – lucruri fă­cute de mână omenească. Căci dumnezeiasca și neclintita propo­vă­­duire a predaniei de la începuturi a Apostolilor și a Părinților noștri, ca o înțelepciune însufleți­tă, luând materia și prelucrând‑o cu mește­șugire după sfintele rânduieli, o înfățișează și îi dă formă, nelă­sând să fie exprimat nimic din materialnica neorânduială (ὑλικῆς ἀκοσμίας)sau din curiozitatea omenească (ἀνθρωπίνης περιεργείας), ci arătând și mărtu­ri­sind că toată lucrarea aparține (acestei înțelep­ciuni), care înfăți­șea­ză în cinstitele icoane chipurile curate și nepre­făcute ale prototi­pu­rilor, cu sfântă cuviință (ἱεροπρεπῶς) și cu sfântă înfățișare”.

Textul Patriarhului Fotie arată foarte limpede că icoană numim întipărirea chipurilor, a înfățișării exterioare a prototipurilor, iar nu însăși materia din care sunt făcute. Foarte importantă, de asemenea, este distincția făcută de marele teolog în ce privește calitatea asemănării, a chipului întipărit. Chipul din icoană trebuie să însumeze caracteristicile care definesc personalitatea ipos­tasului pentru a face portretul recognoscibil. În același timp, înfățișarea întipărită în icoană trebuie lipsită de anumite caracteristici periferice, ne‑esențiale, care vor fi existat în natură, dar care nu trebuie scrise în icoană. Aceste caracteristici periferice sunt catalogate de sfântul părinte ca materialnică neorânduială și curiozitate omenească și se referă la anumite detalii neimportante ale înfățișării care nu sunt esențiale în recunoaștere unui chip, bunăoară culoarea ochilor, unele riduri ori neregularități ale chipului, înălțimea persoanei sau altele asemenea. Prin această curățire de elemente periferice se ajunge la reprezentarea cu sfântă cuviință potrivită sfintelor chipuri iconizate.

Așadar închinarea se adre­sea­ză prototipului prin intermediul chipului. Chipul întipărit și proto­tipul se află într‑o strânsă relație, de rudenie cum o numesc unii cer­ce­tători, datorită faptului că au aceași înfățișare. Chipul din icoană și prototipul se identifică după forma exterioară, după în­fă­țișare, dar nu sunt același lucru pentru că au naturi diferite. Această legătură de tip reciproc apare odată cu nașterea prototi­pului. Icoana lui Hristos există din momentul întrupării Cuvântului, din momentul nașterii Sale. Legătura de necontestat dintre chipul iconizat și prototip justifică venerarea și face ca aceasta să treacă de la icoană la prototip, de la icoană la Hristos.

Părintele Dumitru Stăniloae descrie modul în care închinarea trece de la icoană la prototip ca fiind tainic, de nedeslușit pentru noi din punct de vedere rațional. Însă, în deplin acord cu scrierile Părinților Bisericii de la Sinodul al VII‑lea pe care i‑am amintit, părintele Stăniloae întemeiază închinarea credinciosului la icoane pe legătura dintre chip și prototip: „Dacă Dumnezeu e realitate vie, personală, urmărește cu interes rostirea numelui și zugrăvirea chi­pului Său (...). Numai admițând o anumită legătură vie între icoana lui Hristos și realitatea Lui per­sonală, se poate explica închinarea până la pământ în fața icoanei și sărutarea ei cucernică. (...) Dumnezeu Își însoțește într‑un mod cu neputință de înțeles numele și chipul Său”.