Limitele științei
„Știință” vine de la „a ști”. Este incontestabil că, de-a lungul istoriei, oamenii au învățat tot mai multe lucruri și astăzi știu incomparabil mai multe decât se știa în urmă cu doar câteva zeci de ani, atât la nivelul oamenilor de știință, al cercetătorilor, cât și la cel al oamenilor obișnuiți. Cu toate acestea, sau din cauza lor, știința se ocupă în zilele noastre și de domenii în care „a bănui” și „a presupune” sunt mai potrivite decât „a ști”. Pe de altă parte, a reușit sau e pe cale să reușească performanțe care, în afară de „cum?”, ridică întrebarea „de ce?”
Să începem cu sfârșitul. Azi, știința este la câțiva pași de a crea IA, Inteligența Artificială, și se vorbește deja despre IAG, Inteligența Artificială Generalizată, care ar urma să ne înlocuiască de tot. La un moment dat va fi posibil, dar... de ce? Calculatorul Deep Blue, care a reușit în 1997 să-l bată la șah pe campionul mondial de atunci, Garry Kasparov, este cu siguranță o provocare simpatică și există domenii în care IA poate fi extrem de utilă, însă o înlocuire masivă a omului pune sub semnul întrebării însuși sensul existenței acestuia, chiar și din punct de vedere ateu!
Similar, evident că roboții sunt foarte folositori, mai ales pentru muncile grele sau cele periculoase, iar automatizarea este un succes remarcabil al progresului, dar dacă țintim să ne înlocuiască în toate activitățile, noi ce o să mai facem? Din „Aliens”, un volum de studii științifice, coordonat de Jim Al-Khalili, aflăm că se preconizează ca, profitând de rezistența fizică net superioară, inclusiv la radiațiile cosmice, omenirea să se răspândească în univers „prin reprezentanți”, adică prin roboți, după care omul poate să și dispară! Și dacă există ființe extraterestre inteligente, roboții lor se vor întâlni cu ai noștri! Nu e de mirare că în cartea „Pot face roboţii dragoste?”, de Jean-Michel Besnier și Laurent Alexandre, unul dintre autori pune întrebarea: „Oare chiar trebuie să inventăm tot ceea ce se poate inventa?”
De la 1 la 10 miliarde, la alegere
Nu este vorba însă numai despre invenții. Limitele științei sunt - ar trebui să fie! - legate și de morală. Radu Tudoran, în „La nord de noi înșine”, povestește despre doi studenți la Medicină care examinau atent un uter proaspăt extirpat din cauză de cancer. Cei doi erau frați și acela era uterul în care veniseră pe lume... „Există o limită”, spune ferm scriitorul, „dincolo de care curiozitatea, fie ea și științifică, nu se justifică!” Cu atât mai mult cu cât ceea ce se știe cu adevărat e ceva mai modest decât ne-ar face plăcere să credem, atât privitor la universul mare, cât și la cel mic. În primul, preocuparea devenită obsesie de a găsi extratereștri a dat naștere, în 1961, Ecuației lui Drake, la care se închină de atunci toți căutătorii de ET. Ea estimează numărul de civilizații extraterestre din Calea Lactee după formula: N=R* x fp x ne x fl x fi x fc x T, în care R*=rata medie pe an de apariție a stelelor în galaxia noastră; estimare: între 10 și 1. fl=numărul planetelor care îndeplinesc condițiile de apariție a vieții și pe care apare efectiv viața la un moment dat; estimare: 1. fc=probabilitatea ca formele de viață inteligente să aibă capacitatea și dorința de comunicare cu alte civilizații. Estimare: între 0,2 și 0,1. Și așa mai departe. Această cascadă de estimări (care are și o variantă cu integrale!) duce la concluzia că N reprezintă între 1 și 10 miliarde de civilizații! A fost nevoie de calcule serioase pentru asta...
Cât despre găuri negre, nebuloase, pitice roșii, pulsari, să notăm că astronomii nu s-au pus încă de acord dacă aici, la noi „acasă”, la o aruncătură de băț de numai 5 miliarde de kilometri, Pluto este sau nu este planetă...
O pisică ucisă de incertitudine
În domeniul micro, vorbim despre particule elementare certe, cărora li se știe masa, spinul etc., dar și de foarte multe ipotetice. În Modelul Standard există 12 tipuri de fermioni, 6 cuarci și 6 leptoni. Restul e bănuială, presupunere, experiment, așteptare. Problema e că, de la un punct încolo, nu e foarte clar ce se așteaptă. Principiul incertitudinii al lui Heisenberg ne asigură că „este imposibil să avem o particulă cu un impuls și o poziție arbitrar de bine definite simultan”. Poate părea surprinzătoare prezența atributului „arbitrar”, dar, în cuantică, rezultatul unei măsurători nu este exact, ci o distribuție de probabilitate.
Vârful de sarcină al incertitudinilor e celebra pisică moartă-vie a lui Erwin Schrödinger. Pe scurt, e așa: reconcilierea incertitudinii cuantice cu realitatea se numeşte „problema măsurării” şi abordările ei se cheamă „interpretări”. Cea mai cunoscută dintre acestea este „interpretarea Copenhaga”, concepută de Niels Bohr şi Werner Heisenberg, în 1927. Deși devenită celebră, ea a născut comentarii mai mult decât ironice: Einstein a rostit celebra frază „Dumnezeu nu joacă zaruri!”, iar Schrödinger a conceput un fel de experiment mental care probează că, dacă aplici „interpretarea Copenhaga” la scară supraatomică, o pisică poate fi simultan moartă şi vie! Punerea la punct a lui Schrödinger este ea însăși paradoxală, căci Bohr și Heisenberg se bazau pe ecuația lui de undă! Care, la rândul ei, are o mică problemă. Fizicienii au fost încurcaţi de faptul că lumina avea în mod evident proprietăţi și de particulă, şi de undă. Până când a venit Louis de Broglie şi a tăiat nodul gordian: simplu, e şi-şi! După care Erwin Schrödinger a făcut un pas în plus, analizând dacă există o ecuaţie a deplasării de undă. Pentru a o formula, a început cu legile guvernând energia şi impulsul în mecanica obişnuită, apoi le-a amendat pentru a include constanta lui Planck şi legea lui de Broglie. După care a testat-o pe nivelurile energetice ale hidrogenului, care fuseseră măsurate experimental. Şi s-a verificat! Numai că nimeni, nici măcar Schrödinger, nu ştia exact ce descria cu adevărat ecuaţia lui…
Poate fi oricum, depinde ce citești
Ironia sorții a continuat să lovească. Pentru că „interpretarea Copenhaga” avea asemenea probleme, Hugh Everett III a avansat ideea că ar putea exista mai multe universuri „paralele”. S-a dus chiar până la Copenhaga să discute cu Bohr, care l-a respins atât de dur, încât Everett a căzut în depresie, s-a lăsat de fizică şi s-a apucat de băut! A murit la 51 de ani, alcoolic, înainte ca varianta lui cu lumi multiple (MWI) să devină mai populară decât „interpretarea de la Copenhaga”...
Pe lângă aceste încurcături fundamentale, restul disputelor științifice par benigne: dacă OMG, Organismele Modificate Genetic, sunt sau nu dăunătoare sănătății sau chiar letale. Dacă în Triunghiul Bermudelor se petrec sau nu fenomene misterioase. Dacă parapsihologia și fenomenele paranormale trebuie sau nu să fie luate în serios. Dacă homeopatia, acupunctura, presopunctura și celelalte forme de medicină alternativă sunt la fel de utile ca medicina alopată. Dacă modificarea genetică, în Brazilia, a țânțarilor Aedes aegypti, astfel încât să nu mai înțepe și să nu se mai reproducă, a fost benefică sau malefică.
În toate aceste chestiuni veți găsi oameni de știință prestigioși care să spună „Da” și alții la fel de serioși care zic „Nu, în nici un caz”. Și, cu voia dumneavoastră, vedeta familiei, celebra dispută asupra încălzirii globale, care a generat și un uriaș scandal, „Climagate”, și în care partizanii uneia dintre părți s-au văzut nevoiți să înlocuiască însuși numele problemei în „schimbările climatice”. Este sau nu clima Pământului influențată în mod radical de activitatea umană? Da! Sau Nu! Depinde ce savant asculți.