Lumină aprinsă în sfeşnic
Deşi trăindu-şi viaţa, cum însuşi spune în prefaţa uneia din cărţile sale, "Icoane smerite", în prezenţa celor mulţi, anonimi şi smeriţi, departe aşadar de lumea dezlănţuită, părintele Petroniu nu era totuşi rupt de realitatea zilelor în care a trăit. Socotea că Ortodoxia are astăzi o chemare sfântă şi nobilă, aceea de a încreştina şi înduhovnici Noua Europă, care este pe cale să se construiască.
Ştia să odihnească pe cei din jurul sfinţiei sale care veneau să-i ceară cuvânt de mângâiere. Era în primul rând el bine aşezat sufleteşte, un om care necontenit se înnoia şi sporea spre măsura plinătăţii lui Hristos. Lumină aprinsă în sfeşnic care luminează tuturor a fost părintele Petroniu. Cu glas domol, dar cu voinţă fermă, răbdător şi cu dreaptă socoteală, stareţul de la Prodromu era un înaintemergător în cele ale duhovniciei pentru toţi fraţii schitului românesc.
Iubitor al rugăciunii, niciodată lipsind de la slujbele bisericii, părintele era căutat pentru cuvântul său adânc şi cu putere de mulţi pelerini veniţi în Grădina Maicii Domnului. Şi nu veneau numai români, ci şi străini, iar părintele vorbea cu fiecare pe graiul lui.
Ştia că monahul are datoria de a odihni pe oamenii obosiţi de ostenelile vieţii şi misiunea de a-i îndruma spre vindecarea sufletească. Smerenie este cuvântul care l-ar defini cel mai mult pe părintele Petroniu. Mi-l aduc aminte cum mergea încet, încet spre biserică sau spre trapeză atunci când clopotul suna de slujbă sau de masă, cu trupul gârbovit de ani, dar şi de nevoinţele pravilei de la chilie. Era impresionant să vezi cum un bătrân de peste 90 de ani este etalonul disciplinei, al rânduielii monahale respectate până în cel mai mic amănunt. Nu-l pot uita când, la sfârşitul fiecărei mese, stătea aproape de uşă lângă monahii care pregătiseră bucatele şi făceau metanie celor prezenţi în trapeză, iar toţi treceau pe sub mâna cu degetele împreunate a binecuvântare a bătrânului.
L-am întâlnit şi în biblioteca mănăstirii. Acolo, împreună cu alţi părinţi şi fraţi am stat de vorbă. Îşi aducea aminte de cele de demult, de anii frumoşi ai tinereţii petrecuţi la Mănăstirea Antim, de întâlnirile Rugului Aprins, de Vasile Voiculescu, de Alexandru Mironescu, de Sandu Tudor, de Andrei Scrima.
Dar ne-a vorbit şi de cele actuale, despre duhul lumesc care intră astăzi în biserică, despre secularizare, despre materialism.
Ne spunea să nu facem nimic fără sens, la întâmplare, fără rost. Pentru că "există o înţelegere duhovnicească a istoriei, un înţeles duhovnicesc al contemplaţiei naturii, adică o cunoaştere a rosturilor adânci ale vieţii. Dacă nu se întâmplă nimic în lumea aceasta fără ştiinţa, fără cunoştinţa lui Dumnezeu, atunci toate fenomenele care se întâmplă naturale, sociale, istorice nu sunt lipsite de un sens duhovnicesc. Iar acesta mai ales trebuie urmărit. Azi nu se gândeşte nimeni la aşa ceva. Politica se face acum fără raportarea la om ca fiinţă veşnică. Istoria, astăzi, este văzută ca o simplă inventariere a faptelor. Or, toate cele ce se întâmplă au nişte raţiuni, nişte sensuri. Sunt îngăduite de Dumnezeu să se petreacă într-un anumit fel pentru a trage din ele învăţăminte. Oamenii învăţaţi, filosofii, spunem noi, s-au aplecat asupra aspectului acesta al lucrurilor şi au căutat să explice, să găsească relaţii între lucruri pentru a ajunge să cunoască raţiunile lor. Aceasta este adevărata cunoştinţă. Dar care mai este înţeleptul să poată să facă acestea? El trebuie în biserică să fie. Or, unde sunt aceia?".