Mai presus de cuvânt

A vorbi astăzi despre pocăinţă, pe măsura importanţei acestui cuvânt, nu este deloc uşor. În timp, noi, oamenii, ne-am îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu, de împărăţia cerurilor, şi aşa am ajuns să nu ne mai dăm seama de importanţa şi de sensul adevărat al acestui cuvânt. L-am redus cei mai mulţi dintre noi la o atitudine morală. Pocăinţa este, însă, mult mai mult decât o atitudine morală.

Într-una din conferinţele sale, adunate în cartea intitulată Cultura Duhului, ieromonahul Rafail Noica spune: Am redus pocăinţa la nişte manierisme etico-morale sau, în cel mai bun caz, la o atitudine morală. Dar, vreau să zic că, dacă ne reducem numai la moralitate, nici nu a început acea călătorie către vecinicia lui Dumnezeu, care, în limbajul Bisericii şi în înţelesul adânc al cuvântului, se numeşte pocăinţă. Cu aceasta însă am spus ce nu este pocăinţa. Este, însă, mult mai greu să spui ce este ea. Doar cei care au trăit-o pot vorbi despre ea şi aceştia o prezintă ca pe o stare paradoxală, o stare în care, aflându-se, omul are parte de durere, de suferinţă multă şi, în acelaşi timp, de bucurie. Acelaşi ieromonah, Rafail Noica, vorbind în amintita conferinţă despre omul care se pocăieşte, spune: Dar dacă omul care se pocăieşte nu este cel de alături de tine, ale cărui suferinţe şi lacrimi le vezi şi se pot descrie, ci dacă eşti tu, apăi cu suferinţele şi cu lacrămile o să cunoşti o tainică bucurie, o tainică îndulcire, dar aşa de mare, chiar când e tainică, că nici tu nu observi, dar nici tu n-ai vrea să te lepezi de dureri şi de lacrămi, fiindcă simţi în sinea ta că ceva sfânt se întâmplă. Se vede din asemenea cuvinte că cel care ni le adresează vorbeşte despre o stare cunoscută bine, şi nu doar pe cale raţională, ci şi prin trăire. De aceea poate aduce argumente atât de frumoase şi de convingătoare atunci când ia în discuţie afirmaţia făcută de unii dintre Părinţi, că pocăinţa este ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor: Desăvârşirea filosofiei şi gândirii omeneşti ajunge să cunoască că „Nimic nu cunosc“. Socrate a zis: „Una ştiu, că nimica nu ştiu“. (...) Şi asta este desăvârşirea a tot ce este pământesc. Dar cei care au cunoscut cu adevărat calea pocăinţei, fiind, în acelaşi timp, pentru vremea lor, oameni deosebit de bine instruiţi, cunoscători în profunzime ai culturii şi filosofiei greceşti, au recunoscut în viaţa nevoinţei creştine (...) singura adevărată filosofie. Aceasta este cea mai înaltă gândire, dar singura şi vrednică de om şi singura pe care omul o poate înfăptui şi în istoria aceasta, şi în vecinicie. (...) Şi atuncea, calea pocăinţei, cenuşăreasa noastră, este ştiinţa ştiinţelor, dar adevărata ştiinţă. Ea este, în acelaşi timp, şi arta artelor, căci arta, aşa cum arată însuşi cuvântul, este „artificialul“. Este o artificialitate acolo. Dar, în lucrurile dumnezeieşti, noi nu jucăm un artificial, ca actorul rolul său în piesă: „artificial“, că el nu va deveni ceea ce joacă. Noi începem să trăim ceea ce vom şi deveni. Deci, aşa cum spuneam, despre pocăinţă nu poate vorbi pe măsura importanţei ei decât cel care o trăieşte şi are o oarecare experienţă în practicarea ei. Ea este o stare deosebit de înaltă, căci este calea care duce spre sfinţenie. Iar cuvintele sunt neputincioase când este vorba să descrii cele sfinte. De aceea, încercând să vorbesc despre pocinţă, m-am folosit într-o aşa mare măsură de cuvintele unui autentic trăitor al pocăinţei. Dar, cu toate acestea, ea, pocăinţa, este accesibilă fiecărui om. Cuvintele pe care Iisus le-a rostit la începutul lucrării Sale pe pământ se adresează tuturor oamenilor: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor! (Matei, 4, 17). Este un îndemn şi, în acelaşi timp, o condiţie a mântuirii. Dacă vom şti să folosim cum trebuie libertatea care ne-a fost acordată, pornind din propria noastră iniţiativă, dar cu toată fermitatea pe această cale dumnezeiască, am putea să ne apropiem şi noi de acea stare atât de plăcută şi de frumoasă, încât ea nu mai poate fi comunicată prin cuvânt.