Maica Filofteia Ghiţă de la Ţigăneşti

Cei mai buni călugări din mănăstirile româneşti s-au format la şcoala ascultării, a smereniei şi a slujirii. Aduşi de tineri în mănăstiri şi încredinţaţi părinţilor şi maicilor bătrâne, ei de la început au învăţat să împlinească porunca şi să nu iasă din cuvântul bătrânilor. De la început au deprins smerenia, tăcerea, slujirea fără cârtire, răbdarea permanentă şi sfânta rugăciune. Mulţi aveau diferite ascultări în gospodăriile mănăstireşti, astfel neavând timp să fie zilnic la biserică, dar permanent jinduiau şi sufereau pentru aceasta. Nu participau la rânduielile din biserică, dar Dumnezeu îi mângâia cu darul smereniei, al tăcerii, al lacrimilor şi al îndelungatei răbdări. Se jertfeau pentru odihna altora, pentru mângâierea bolnavilor şi pentru menţinerea mănăstirii. Altfel spus, aceşti monahi săvârşeau liturghia ascultării, a jertfelniciei proprii pentru odihna obştii. Printre aceştia se numără maica Filofteia Ghiţă, care încă de la vârsta de 9 ani fusese încredinţată unei maici de la Mănăstirea Ţigăneşti. Aici a învăţat carte, a deprins viaţa monahicească cu rânduielile şi săvârşirea pravilei. A avut diferite ascultări, de multe ori nereuşind să participe la slujbele din biserică. Făcea prescuri, lumânări, curăţenie în biserică şi multe altele cu o smerenie exemplară. La bătrâneţe, atunci când îşi simţea sfârşitul pământesc, maica Filofteia îl întreba pe un duhovnic:

"- Ce să fac eu să am lacrimi de rugăciune? Toată viaţa am dorit să am lacrimi şi n-am avut. N-am fost vrednică părinte! Am plâns când mă certau maicile mele şi când făceam vreun lucru rău. Dar aşa, la rugăciune, n-am plâns…"