Mame sfinte, fii sfinți

În contextul proclamării, în Patriarhia Română, a anului 2026 ca An omagial al pastorației familiei creștine și An comemorativ al sfintelor femei din calendar, ne îndreptăm privirea asupra celor ce au dat naștere celor mai mari sfinți și teologi ai Bisericii, Sfânta Emilia, Sfânta Nona și Sfânta Antuza, mame care au plămădit, prin credință vie și jertfă statornică, suflete alese pentru slujirea lui Dumnezeu. Exemplul lor arată că sfințenia nu se naște doar în marile centre teologice, ci începe în taina familiei, în „biserica de acasă”, acolo unde rugăciunea, dragostea și edu­cația creștină modelează suflete care vor marca istoria Bisericii.

În istoria Bisericii, sfințenia nu se naște întâmplător, ci este adesea rodul unei lucrări tainice săvârșite în familie, iar un loc aparte îl ocupă mama. Mamele sfinte sunt acele femei care, prin credință vie, rugăciune stăruitoare și jertfă tăcută, au devenit primele îndrumătoare pe calea lui Dumnezeu pentru copiii lor. Ele nu au fost neapărat cunoscute pentru fapte miraculoase, ci pentru statornicia vieții lor creștine, pentru dragostea curată și pentru încrederea deplină în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Gândul ni se oprește asupra sfintelor mame ­
ale Sfinților Trei Ierarhi, ca femei ­evlavioase care au fost învrednicite de Dumnezeu să devină mamele celor mai mari teologi și sfinți ai Bisericii. Ele au fost percepute ca niște instrumente divine prin care au dăruit Bisericii înțelepții ierarhi și învăță­tori, purtători de Duh Sfânt, după cum sunt elogiate de Atanasie Skarmoghiani.

Aceste trei femei sfinte au înțeles că maternitatea nu este doar un dar firesc, ci o chemare sfântă și o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Conștiente de marea lor misiune, ele nu s-au limitat la a-și îngriji copiii trupește, ci s-au nevoit cu răbdare și jertfelnicie pentru formarea lor duhovnicească, făcând din casă o adevărată școală a cre­din­ței. Prin rugăciune neîncetată, ­e­xem­plu personal și cuvânt înțelept, și-au crescut copiii „în învățătura și mustrarea Domnului”, sădind în inimile lor dragostea pentru adevăr, curăția vieții și frica de Dumnezeu. Osteneala lor, adesea tăcută și lipsită de recunoaștere, a rodit în chip minunat, căci acești copii au devenit nu doar oameni învățați ai vremii lor, ci și sfinți ai Bisericii, dovadă că jertfa maternă unită cu harul lui Dumnezeu poate da naștere unor personalități care luminează veacurile. Acest adevăr l-au propovăduit ei înșiși despre cinstitele lor mame în scrierile lor, căci nu de puține ori fac referire la ele, ca nea­murile care vor urma să afle despre puterea mare și înălțătoare pe care o are lucrul cel împreună cu Dumnezeu, care se numește mama. (Atanasie Skarmoghiani)

În soborul luminos al mamelor care au dat Bisericii mari sfinți și teologi, Sfânta Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare, ocupă de asemenea un loc de cinste. Fiind soția unui retor, pe nume Vasile, din Cezareea Capadociei, l-a născut pe Sfântul Vasile cel Mare (329-379), marele ierarh și apărător al Ortodoxiei. Ea l-a educat în credință și asceză, după văduvia timpurie trezind în familie un duh de rugăciune și asceză pe care l-a inspirat și celorlalți membri ai familiei. Elogiată de Sfântul Grigorie Teologul în Epitaful Sfântului Vasile, fiul ei, acesta rostește una dintre cele mai profunde caracterizări ale sfințeniei feminine: „între femei s-a arătat - dacă e să o spun pe scurt - ceea ce s-a arătat între bărbați acela”. Această afirmație nu este un simplu elogiu retoric, ci o mărturie a staturii duhovnicești excepționale a Sfintei Emilia, comparabilă cu a fiului ei, Marele Vasile. A cultivat în familie o atmosferă de credință, din care au răsărit mari luminători ai teologiei creștine precum Sfântul Vasile cel Mare, care a combătut ereziile vremii, în special arianismul, a întemeiat mănăstiri și a scris reguli monahale, tratate dogmatice și morale care influențează Biserica până astăzi, Sfântul Grigorie al Nyssei, Petru al Sevastiei, Macrina cea Tânără.

Vopselele virtuților ce au pictat icoana Sfintei Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, ne-o zugrăvesc ca pe femeia cu adânci rădăcini creștine, bunicii și părinții ei fiind martorii persecuțiilor împăraților romani Deciu (218-257) și Dioclițian (285-305), păstrându-și credința în Hristos și continuând să meargă pe calea grea a Bisericii. Creștina Nona primește să fie soția lui Grigorie, care trăia în rătăcire. Numai lacrimile și rugăciunile erau ofranda și jertfa de fiecare zi, cu care Îl ruga zi și noapte pe Dumnezeu să-l lumineze pe Grigorie, pentru a-l vedea pe acesta în staulul mântuirii, adică în sânul Bisericii, după cum consemnează patrologul Stylyanos Papadopoulos. În urma rugăciunilor, chiar dacă era la o vârstă înaintată, Nona este înștiințată într-un vis că va naște un fiu, iar numele lui va fi Grigorie. Cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, rostite în Epitaful la fratele său Chesarie, conturează un portret profund al sfințeniei mamei sale: „din strămoși fiind afierosită lui Dumnezeu și drept moștenire de neapărată trebuință nu numai la sine și trăgând buna-cinstire, ci și la cei născuți din ea, din sfânta începătuă cu adevărat sfânta frământătură”. Prin aceste rânduri, Sfântul Grigorie evidențiază că sfințenia nu este un dar izolat, ci o moștenire spirituală care se transmite, ca un foc sacru, prin familie. Mama nu trăiește doar pentru sine, ci devine izvor de binecuvântare și model duhovnicesc pentru copiii săi. Ea nu doar că urmează chemarea lui Dumnezeu în viața personală, ci, prin exemplul și râvna sa, „trage” asupra celor născuți din ea binecinstirea și sfințenia, frământând cu răbdare și credință sufletele lor.

Icoana Sfintei Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, arată că educația duhovnicească începută din copilărie poate forma oameni candidați la sfințenie. Paladie, istoricul și biograful Sfântului Ioan, spune: „pe nume Antuza, de neam grec, era o femeie cultivată și cu un caracter deosebit... admirată pentru virtutea ei chiar și de către păgâni, nu s-a recăsătorit, ci s-a dedicat creșterii și educării celor doi copii ai ei: Ioan și sora sa”. Sfântul Ioan vorbește despre mama sa, în scrierile sale, astfel: „Ea îmi spunea: M-am bucurat puțin, copilul meu, de virtutea tatălui tău. Această fericire mi-a fost curând răpită de Pronia divină. Durerea morții lui s-a unit cu cele care au însoțit naș­te­rea ta. El te-a lăsat orfan și mi-a lăsat moștenire toate relele văduviei; rele pe care le pot cunoaște doar femeile care le-au încercat. Nu există cuvinte care să poată spune necazurile și nenorocirile cărora le rămâne expusă o tânără fată abia ieșită din casa tatălui ei, lipsită de orice experiență, doborâtă de o lovitură pe cât de cumplită, pe atât de neașteptată și silită de acum ­înainte la obligații care nu țin nici la vârsta, nici la sexul său. Ea trebuie să îndrepte nepăsarea slugilor, să țină în frâu răutatea lor, să respingă uneltirile rudelor, să se apere împotriva lăcomiei agenților fiscului și asta în ciuda dezgustului ei și a nemiloaselor lor pretenții” (Despre Preoție). Mama Sfântului Ioan Gură de Aur, Antuza, este un exemplu lu­minos de tărie sufletească și cre­dință trăită în mijlocul încercărilor. Rămasă văduvă la o vârstă fragedă, ea a purtat „cuptorul cel de foc al văduviei” cu demnitate și răbdare, refuzând să-și refacă viața pentru a se dărui în întregime creșterii fiului ei. Într-o societate păgână, în care virtuțile creștine erau adesea privite cu neîncredere, Antuza a transformat suferința în jertfă și casa într-un spațiu al formării morale și duhovnicești. Curăția vieții ei, înțelepciunea și seriozitatea cu care și-a educat fiul l-au impresionat până și pe dascălul de retorică Libaniu, care, uimit de tăria acestei femei creștine, a rostit celebra excla­mație: „Ah, ce femei au creș­ti­nii!”, atunci când Sfântul Ioan a fost întrebat în fața mulțimilor ce vârstă are și câți ani are mama sa (Către o femeie rămasă de tânără văduvă). Prin exemplul său, Antuza arată că sfințenia se naște și în suferința a­su­mată cu credință, iar puterea unei mame poate deveni temelia pe care se zidește un mare sfânt al Bisericii.

Aceste sfinte au înțeles care le-a fost adevărata chemare de mamă, nelimitându-se doar la aspectul biologic, ci dând răspuns chemării și poruncii dumnezeiești. Ele și-au crescut copiii în frica de Dumnezeu, i-au învățat prin exemplul personal ce înseamnă rugăciunea, milostenia, smerenia și celelalte virtuți și au acceptat, uneori cu durere, faptul că Dumnezeu îi cheamă pe fiii lor pe căi mai înalte decât cele ale lumii. Acest aspect îl putem deduce din spusele Sfântului Ioan Gură de Aur:­ „Când mama a simțit ce am de gând să fac, m-a luat de mână și m-a dus în camera ei. S-a așezat alăturea de mine, pe patul în care m-a născut. A început să verse râuri de lacrimi și să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile” (Despre Preoție). Jertfa lor, adesea nevăzută, a devenit temelia pe care s-a zidit sfințenia copiilor.

Pentru lumea de astăzi, marcată de grabă și nesiguranță, secularism și consumerism, aceste modele rămân de o actualitate profundă. Ele ne reamintesc că formarea caracterului și a credinței începe în familie și că o mamă care se roagă, iubește și trăiește autentic crești­nește poate schimba nu doar viața copilului ei, ci și istoria neamului și a Bisericii. Mamele sfinte sunt dovada vie că sfințenia se transmite prin iubire, răbdare și credință lucrătoare.