Mănăstirea Caşin din ţinutul Bacăului la 1900
Pe drumul ce duce de la Adjud spre pasul Oituzului, din Oneşti, în stânga se face cale către localitatea care poartă numele Mănăstirii Caşin. Locurile au o istorie încărcată, mai ales datorită mişcărilor de populaţie românească venite dinspre Breţcu-Covasna, împinse de secui, apoi de către uniaţie. Dar aceste locuri au constituit şi puncte de rezistenţă armată a celor care din neşansa de a ocupa tronul Moldovei puteau rămâne vremelnic, pentru ca apoi să se poată refugia în Ardeal. Aşa a fost în cazul logofătului Gheorghe Ştefan, care, susţinut de principele Transilvaniei, îşi disputa tronul Moldovei cu domnitorul cu veleităţi bizantine, Vasile Lupu. Astfel, în 1653, Gheorghe Ştefan ajungea domnul Moldovei, pentru ca doi ani mai târziu să construiască mănăstirea pe locul unui vechi schit de călugări cărturari şi meşteşugari din zona Oituzului. El a zidit o impunătoare biserică cu hramul "Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil", care în dimensiuni va fi egalată de "Trei Ierarhi" ridicată de rivalul său, Vasile Lupu, cu aceiaşi meşteri călugări. De asemenea, lăcaşul a fost înconjurat de casa domnească, chilii pentru vieţuitori şi de ziduri înalte şi puternice încununate de un semeţ turn-clopotniţă aşezat la intrarea în mănăstire. Aşezământul i-a fost loc de veci ctitorului, după ce soţia sa i-a adus osemintele din străinătate. După decesul acestuia, mănăstirea a fost închinată la Sfântul Munte şi s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural, printr-o bibliotecă care deţinea operele clasicilor greci, numeroase traduceri din greacă şi tipărituri ale vremii. În urma cutremurului din 1805, un an mai târziu, biserica a fost refăcută de egumenul Ierotei Ţarigrădeanul. După revolta lui Tudor Vlamirescu şi expediţia de jaf a trupelor otomane, la 1839 lăcaşul a fost din nou refăcut, ca şi zidul împrejmuitor, de către egumenul Isaia, care a încercat să şteargă numele voievodului ctitor din analele mănăstirii, prin modificarea inscripţiilor şi acoperirea plăcii funerare. La secularizarea lui Cuza, mănăstirea s-a risipit, biserica devenind parohială, cu o enorie de 525 de familii, respectiv 2.250 de suflete. La 1868 a fost numit preot Dimitrie Marcu, care avea ca pregătire seminarul teologic inferior şi care a reparat biserica între 1892 şi 1895.