Mănăstirea Cuvioasei Parascheva de la Gura Motrului la 1900

Atunci când pronunţăm numele Cuvioasei Parascheva ne ducem cu gândul la Moldova şi la Mitropolia din Iaşi, acolo unde se află moaştele acesteia. Dar cultul Cuvioasei la români este ceva mai vechi de mijlocul secolului al XVII-lea, atunci când moaştele au fost aduse de domnitorul Vasile Lupu la Iaşi. Înainte de acest moment, în spaţiul românesc erau mai multe lăcaşuri închinate Cuvioasei. De pildă, pe drumul naţional ce duce de la Strehaia spre Filiaşi, în dreptul localităţii Butoieşti, pelerinul poate merge la stânga, de unde, trecând printr-o pădure şi lunca Motrului, în locul în care se varsă în Jiu, găseşte impozanta Mănăstire Gura Motrului, ce are hramul "Sf. Cuvioasă Parascheva". La mijlocul secolului al XVII-lea, atunci când era vizitată de călătorul ortodox sirian Pavel de Alep, se consemna că aceasta fusese întemeiată, înainte de ridicarea Tismanei, de către Cuviosul Nicodim cel Sfinţit. Însă documentele atestă existenţa mănăstirii de la Gura Motrului de la începutul secolului al XVI-lea, atunci când logofătul Harvat o zidea din temelie. Dacă acceptăm tradiţia, atunci putem spune că marele dregător din vremea Sf. domnitor Neagoe Basarab va fi ridicat o biserică din zid pe locul celei, probabil, din lemn a Cuviosului Nicodim. Un secol mai târziu este refăcută, probabil prin ridicarea incintei fortificate, a casei domneşti şi a chiliilor, de către domnitorul Matei Basarab, ocazie în care actul său de ctitorire este întărit de patriarhul ecumenic Partenie de Constantinopol. În 1653, biserica este zidită din nou de marele vornic Preda Brâncoveanu, în forma pe care o putem vedea şi astăzi. La 1702-1703 este zugrăvită de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu. La mijlocul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost refăcută de domnitorul Barbu Ştirbey şi de stareţul Eufrosin Poteca. La 1900, mănăstirea funcţiona ca biserică parohială, având 131 de suflete şi 470 de familii păstorite de preotul Teodor Ştefănescu, numit în 1870.