Mănăstirea Dobrovăţ de lângă Iaşi la 1900

Aceasta este ultima ctitorie ştefaniană ridicată ca mănăstire pe locul unui mai vechi aşezământ monahal, de lemn, din secolul al XV-lea. Biserica a fost începută la 1503, dar sfântul voievod nu a mai apucat să o finalizeze, această misiune revenindu-i urmaşului său, Bogdan al III-lea. Lăcaşul a fost ridicat din piatră şi cărămidă, cu cele trei încăperi, plus gropniţa, aşa cum întâlnim la Mănăstirea Neamţ, şi fără turle. În vremea domnitorului Petru Rareş, biserica a fost zugrăvită în frescă, atât la interior, cât şi la exterior. Deoarece se afla în stare de ruină şi fără vieţuitori, la 1651, mănăstirea a fost închinată Mănăstirii Zografou de la Muntele Athos. Însă aşezarea ei în apropierea Iaşilor a constituit un neajuns, la fiecare năvălire străină fiind prădată de bunuri, cum a fost în 1658 la atacurile tătăreşti, în timpul războaielor turco-austriece-ruseşti din secolul al XVIII-lea sau în vremea Revoluţiei din 1821. Aşa se face că, la 1851, egumenul Acachie reface întreg aşezământul, prin spargerea bolţilor, biserica primind două turle de zid şi una de lemn, tencuită, în formă de bulb, sub influenţa arhitecturii ruseşti, după cum se poate vedea în fotografia de epocă. Prin aceste intervenţii, practic, biserica ştefaniană îşi pierdea arhitectura iniţială. După secularizare, aşezământul devine închisoare, după 1900 aici fiinţează un orfelinat de fete, mai apoi o şcoală de agricultură şi abia după 1930 se reface ca mănăstire, închisă în mod brutal de autorităţile comuniste în 1948.