Mănăstirea Pantelimon de lângă Bucureşti, la 1900

La mijlocul sec. al XVIII-lea, Ţările Române erau teatru de război pentru armatele celor trei imperii: ţarist, otoman şi austriac, care se confruntau periodic pentru supremaţia în Balcani. Inevitabil, războaiele aduceau victime umane, boli şi neajunsuri. În aceste condiţii, pe la 1748, la marginea Capitalei dinspre răsărit, domnitorul Grigore al II-lea Ghica ridica o mănăstire cu hramul "Sf. Pantelimon", care să-i fie loc de îngropăciune, spital pentru ciumaţi şi azil pentru cei săraci. Locul ales era pe o înălţime ce domina un lac şi unde fuseseră cantonate trupele austriece de sub conducerea prinţului de Coburg. Mănăstirea a fost înzestrată cu proprietăţi funciare, privilegii şi i-au fost închinate şi alte mănăstiri, totul pentru a întreţine aşezământul filantropic. "Sf. Pantelimon" ajunsese una dintre cele mai importante mănăstiri, de hramul acesteia domnitorul şi mitropolitul mergând în procesiune pentru a oficia slujbe mari şi a face danii săracilor.

Era un obicei care a fost întrerupt la secularizarea lui Cuza. După acest moment, aşezământul a intrat în administrarea Eforiei Spitalelor Civile, iar la 1909 funcţiona ca filie a parohiei cu acelaşi nume, din apropiere.