Mănăstirea Secu din ţinutul Neamţului
Pe drumul ce se abate pe stânga din calea ce duce spre Pipirigul Neamţului, într-un loc împădurit, se ridică semeaţă Mănăstirea Secu, ca o cetate a spiritualităţii şi izvor nesecat de duhovnicie. Începuturile acestui aşezământ monastic încep din secolul al XVI-lea, atunci când duhovnicul Zosima de la marea lavră a Neamţului şi ai săi ucenici şi-au ridicat o sihăstrie în aceste locuri. Gestul lor a fost întărit prin sprijinul dat de piosul domnitor Petru Rareş care le-a ridicat un lăcaş de închinăciune pe locul actualei biserici din cimitir. Doamna Elena a fost cea care le-a ridicat acestor sihaştri un zid împrejmuitor şi le-a făcut danii. Urmaşii domnitorului au întărit aşezământul cu hrisoave domneşti, treptat schitul lui Zosima căpătând o mare importanţă chiar şi faţă de mănăstirea-mamă. Pe la 1602, vornicul Ţării de Jos, Nestor Ureche, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche, a fost cel care a întemeiat aici schitul în formă de cetate, cu biserică în mijloc, o veritabilă mănăstire, care să fie loc de îngropăciune pentru el şi urmaşii săi. Aducând meşteri din ţara muntenească, dar şi din Moldova, marele boier a ridicat o biserică cu hramul "Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul", în formă de cruce, cu cele patru încăperi: altar, naos, gropniţă şi pronaos, şi cu o turlă pe mijloc. Din punct de vedere arhitectonic, biserica de la Secu este o simbioză între monumentalitatea moldovenească şi estetica muntenească. În 1812, schitul de la Secu a fost trecut prin foc de către trupele otomane în timpul campaniei de pedepsire a susţinătorilor Eteriei. După această dată, mitropolitul Veniamin Costache a hotărât refacerea aşezământului, ocazie în care bisericii mari i s-au adăugat un pridvor închis şi o turlă. Viaţa monahicească de la Secu a continuat, aşezământul având statut de schit, mai apoi funcţionând sub ascultare comună cu cea a Neamţului. Abia în anul 1950, prin hotărâre a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aşezământul de la Secu a primit statut de mănăstire.