Mănăstirea Segarcea din Dolj la 1900

Situată la sud de oraşul Craiova, Segarcea este atestată documentar încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân într-un document din 1416, de întărire a moşiei cu acest nume boierului Dragomir. Ca localitate este amintită la 15 septembrie 1557 de către domnitorul Pătraşcu cel Bun. Aşezarea a prosperat atât economic, cât şi spiritual, deoarece chiar numele, compus din două cuvinte latineşti, se traduce prin "pământ dorit" sau "pământ mult visat". Acest lucru este confirmat de arhidiaconul Pavel de Alep, care la mijlocul sec. al XVII-lea scria: "Am trecut râul Jiu într-o luntre şi am ajuns seara într-un târg dăruit patriarhului de Alexandria încă din timpul lui Radu voievod şi numit Segarcea, aşezat într-un loc frumos cu pământ întins şi proprietăţi numeroase şi cu un venit anual de cinci sau şase sute de piaştri. Aici locuieşte un călugăr trimis de patriarh, care şade totdeauna acolo şi este schimbat la fiecare trei ani; aici e un loc cu climă plăcută". Aşadar, clericul antiohian fusese plăcut impresionat de această aşezare, atât prin prosperitatea economică, cât şi prin climă. Tot el vorbeşte despre prezenţa unui monah alexandrin, care în fapt confirma actul de danie al domnitorului Radu Mihnea, de la 28 octombrie 1622, de întărire a moşiei Segarcea ca "slobozie" a Patriarhiei de Alexandria. "Slobozia" era o moşie cu statut juridic aparte conferit de domnitor, în care ţăranii se puteau aşeza liber în schimbul exploatării agricole şi producţiei meşteşugăreşti, din ale căror venituri marea parte revenea Patriarhiei de Alexandria, atât de necesare pentru a supravieţui ocupaţiei otomane. Chiar înainte de dania către scaunul alexandrin va fi fost un schit de lemn, pe care tradiţia îl atribuie unei doamne Sultănica. Ulterior, pe la 1547 a fost ridicată biserica de zid, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", în stil muntenesc, în plan triconc, cu o turlă pe naos, pronaos şi un pridvor deschis dominat de o masivă turlă patrulateră. Ulterior, în jurul acesteia au fost ridicate ziduri groase, stăreţia, cu pivniţă şi o loggia cu deschideri semicirculare, constituind astfel un veritabil punct fortificat. De altfel, Mănăstirea Segarcea era un popas pentru sărarii care transportau spre sudul Dunării şi un loc de refugiu pentru localnicii ameninţaţi de năvălirile otomane. În stăpânirea austriacă (1716-1739) mănăstirea a ars aproape în întregime, fiind afectată inclusiv biserica. La mijlocul secolului al XIX-lea, călugării alexandrini au refăcut biserica, desfiinţând zidul despărţitor dintre naos şi pronaos şi aducând alte modificări. La 1863, aşezământul monahal de la Segarcea a fost secularizat de averile funciare şi scoasă de sub închinarea Patriarhiei de Alexandria. Mănăstirea a fost desfiinţată, iar biserica a devenit una de parohie. O parte din averea fostei mănăstiri a fost transformată din 1884 în domeniu regal, de aici Casa Regală beneficiind de producţia viticolă din această zonă. La 1900 Parohia Segarcea era păstorită de preotul Ion Pretorian, absolvent al Seminarului inferior, având în grijă 1.204 familii, respectiv 5.593 de suflete.