Mănăstirile din Moldova în timpul Marelui Război
Un subiect mai puțin cunoscut în istoriografia noastră este cel legat de mănăstirile din vremea Marelui Război și a Marii Uniri. Sursă de inspirație pentru realizarea acestui articol a fost ziarul „Mișcarea” din Iași, care, în numărul din 19 aprilie 1918, publica următorul anunț: „Cancelaria Mitropoliei Moldovei informează publicul că, din cauza războiului, mănăstirile au fost transformate în spitale de boli contagioase, centre pentru invalizi și orfelinate și din acest motiv nu se mai dă voie pe timpul verii să se locuiască acolo, așa cum obișnuiau să facă unii locuitori ai orașelor în vremurile de dinainte de război”.
Anunțul dezvăluia o realitate a epocii, anume contribuția mănăstirilor și a truditorilor din interiorul acestora la efortul general al societății române în vreme de război. Astăzi, când vorbim de istoria epocii 1916-1918, uităm, pe nedrept spunem noi, pe mulți dintre oamenii acelor vremuri pe ale căror suferințe și jertfe s-a clădit România Mare, pe care noi o celebrăm pe întreg parcursul anului 2018. Printre milioanele de români care s-au mobilizat pentru apărarea țării, dar și pentru făurirea idealurilor naționale ale acelei epoci s-au numărat și preoții a căror contribuție am evocat-o într-o altă intervenție a noastră, dar și călugărițele și călugării aflați în mănăstirile din Moldova.
Se cuvine să amintim că încă din perioada neutralității, anticipând parcă greutățile care aveau să se abată asupra României, Mitropolitul Moldovei și Sucevei a insistat pe lângă autoritățile române ca o parte din personalul mănăstirilor să fie instruit pentru a putea sprijini, în caz de război, Serviciul Sanitar al Armatei. Ca urmare, câteva zeci de persoane au participat la Iași, ori chiar la Mănăstirea Cetățuia, la cursuri pentru infirmiere și cursuri de asistență medicală primară. Mănăstiri precum Neamț, Agapia, Văratec, Secu, Agafton, Durău au permis participarea călugărilor sau călugărițelor la aceste cursuri pregătitoare, numărul lor ajungând la 200. Căci, așa cum sublinia Mitropolitul Pimen Georgescu, într-o scrisoare către clerul din subordinea sa, „adevărata călugărie se desăvârșește nu numai în rugăciuni și îndeletniciri duhovnicești, ci unite cu acestea să fie și fapte care să aducă omenirii foloase la toate cerințele vieții…”.
Așezăminte monahale devenite spitale și orfelinate
Practic s-a constituit un adevărat Serviciu Sanitar al Bisericii, care a fost coordonat de arhimandritul Teoctist Stupcanu, profesor de muzică la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași. În 1916, tot acest personal, pregătit deja pentru ajutorarea și îngrijirea răniților, a fost implicat în sprijinul armatei noastre. Spre exemplu, în august 1916, 90 de călugări și călugărițe sub conducerea arhimandritului Teoctist Stupcanu și a maicii Ana Genovici au plecat la București, unde au sprijinit activitatea febrilă a medicilor din Serviciul Sanitar al Armatei. Și ei au avut grijă de cei peste 50.000 de răniți rezultați din luptele din campania anului 1916. În momentul retragerii armatei și administrației române în Moldova, mănăstirile de aici intră într-o nouă etapă a funcționării lor. Ele devin spații cu multiple valențe - aceea spirituală de îngrijire a sufletelor, de transmitere a speranței, de încredere în crezul României Mari, dar și spațiu de adăpost al celor care au fugit din calea dușmanului, spațiu al îngrijirii trupurilor celor răniți în lupte. Adăpostind refugiați, transformându-se în spitale și orfelinate ad-hoc, în vreme de război, mănăstirile din Moldova și-au dovedit o dată în plus atașamentul față de români, față de cauza națională.
La Mănăstirea Neamț a funcționat un spital cu 800 de locuri, la Mănăstirea Văratec, spitalul amenajat avea o capacitate de 600 de locuri, la Mănăstirea Bistrița a funcționat un spital al armatei ruse, dar și unul al armatei noastre. Și la mănăstirile Secu, Râșca, Cetățuia, Agafton au fost organizate spitale. O atenție specială a fost acordată copiilor orfani. De aceea, mănăstiri precum Văratec sau Vorona au adăpostit sute de copii orfani.
Un alt punct important a fost Mănăstirea Agapia, unde s-au concentrat în jur de 600 de călugărițe provenite de la Văratec, dar și de la alte mănăstiri, activitatea acestora fiind derulată la atelierele de țesătorie care confecționau uniforme, bandaje și pansamente pentru armată și spitale. Așadar, acum un veac, viețuitorii mănăstirilor, îngrijind răniți, orfani, lucrând pentru armata română, au făcut cinste vocației monahale. Nu trebuie uitate nici jertfele călugărilor și călugărițelor care au murit la datorie îngrijind bolnavii de tifos, ori ale celor care au fost uciși de bombardamentele și gloanțele dușmanilor. Să cinstim, așadar, memoria lor și să facem o cuvenită reverență în fața acelor mii de truditori anonimi din mănăstirile Moldovei care au luptat pentru idealul României Mari.