Marcel Iureş, un senior al scenei româneşti
La 60 de ani, Marcel Iureş posedă o distincţie care-l separă net de masa mare a actorilor contemporani lui. Unii spun că prin fineţea sa se apropie de celebrul Jeremy Irons sau, urcând la un nivel şi mai înalt, chiar de Peter OâToole. Marcel Iureş este însă un oltean care a dovedit că talentul adevărat, de oriunde ar pleca, poate cuceri planeta.
Cine l-a văzut pe actor în câteva prestaţii nu-l poate uita. L-am văzut şi în "Hamlet", când îl interpretează chiar pe erou, dar şi când joacă în rolul lui Horatio, în "Caligula", grotesc şi în acelaşi timp auster, fără să suplimenteze deloc accentele, în "Creatorul de teatru" şi în "Cetatea soarelui". Nu mi-a plăcut în distribuirile internaţionale de film, unde nu mai este chiar actorul ireproşabil şi face concesii pe alocuri nepermise cerinţelor comerciale. Dar e de la sine înţeles că aceste roluri aduc bani mulţi şi nimeni nu este vinovat pentru aşa ceva. Marcel Iureş trebuie însă judecat în calitatea sa de actor de compoziţie pentru care în principiu nici un rol nu îi este străin. Alţi actori se bâlbâie, se împleticesc, nu ştiu ce să facă în momentul în care sunt siliţi să-şi schimbe măştile. Marcel Iureş are însă un dar formidabil de-a se schimba pe sine însuşi în funcţie de solicitarea rolului. Poate fi spumos, exuberant, exploziv, dar în egală măsură recules, interiorizat, mocnind forţe care oricând aşteaptă o detonare teribilă. Este actorul care deţine un autocontrol neobişnuit şi din această cauză calităţile sale par că niciodată nu au fost exploatate întru totul. Este aşadar actorul care, ca şi scriitorul, lasă impresia că nu a spus tot şi de aceea mai este aşteptat de admiratori cu o nouă prestaţie de excepţie. Uitându-ne la figura lui, citeşti ce condiţie covârşitoare este aceea a actorului. Poate nici o altă profesie nu este mai solicitantă şi mai dificilă decât aceasta. Dacă eşti cu adevărat actor şi nu o simplă marionetă, ceea ce ţi se cere este mai presus de omenesc. Actorul adevărat are o înţelegere cu Domnul de fiecare dată când se urcă pe scenă şi-şi începe prestaţia. Îşi spune o rugăciune prin care invocă acele puteri ale autenticităţii, dar în egală măsură cere iertare Celui de Sus pentru că este, totuşi, un "împieliţat", adică intră în pielea cuiva, altcineva decât sine însuşi. În cazul lui Marcel Iureş problema aceasta a identităţii este rezolvată magistral. Fiind actor de compoziţie, el se îndepărtează de sine însuşi fără a-şi trăda firea. Aceasta însă se dilată formidabil şi ne oferă performanţe autentice care nu au nimic căznit ori tras de păr. Marcel Iureş se simte la el acasă tocmai în situaţiile când i se cere reflexivitate şi nu spectaculozitate. Deşi în filmografia sa se numără şi pelicule de acţiune, nu acestea îl reprezintă. El este evident un profesionist şi poate face orice, dar apariţiile lui propriu-zise sunt acelea în care creează în jur un fel de gol în care se instaurează forţa meditaţiei. Pe de altă parte, nu este un actor meditativ de factura lui Emil Botta. Atitudinile sale filosofice împrumută o autoironie şi un sarcasm prin care actorul reuşeşte să se ferească de orice model şi de orice clişeu. Marcel Iureş are o retorică discretă tocmai fiindcă refuză grandilocvenţa. În acelaşi timp, evită interpretările minimaliste, zeflemitoare fiindcă ştie că nu din aşa ceva ia naştere adevărata artă actoricească. Ceea ce face el stă de aceea sub semnul paradoxului, dovadă a valorii sale. După regretatul Gheorghe Dinică este probabil actorul român cu cea mai mare rezonanţă artistică. Nu mi-l închipui bunăoară în rolul unui activist de partid, precum Ilarion Ciobanu, sau recitând poezii comandate. A avut darul să submineze dictatura într-un mod inteligent, fără a da de bănuit. A evitat în acelaşi timp şi o obositoare popularitate. Mulţi ştiu cine este Victor Rebengiuc. Nu toţi au auzit însă de Marcel Iureş. Dar aceasta nu are de ce să-l deprime. El intră în categoria seniorilor pe care nu-i veştejesc nici gloria, nici lipsa de glorie. Un gest de-al său face cât o tiradă a altui actor. Este suprema sa reuşită prin care reuşeşte să atragă atenţia doar fluturându-şi mantia ce va rămâne de-a pururi hamletiană. (Dan Stanca)