„Mare Domn şi bun creştin al neamului românesc“
La finele anului 1932, Comisiunea Monumentelor Istorice a luat hotărârea efectuării unor săpături arheologice sub lespedea de marmură a mormântului ctitoricesc din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, pentru a identifica osemintele din această criptă. Săpăturile au fost efectuate sub coordonarea secretarului Comisiunii Monumentelor Istorice, Virgiliu N. Drăghiceanu, iar pe parcursul lucrărilor efectuate, şantierul arheologic a fost vizitat de patriarhul Miron Cristea, istoricul Nicolae Iorga şi specialiştii antropologi Francisc Rainer şi Nicolae Minovici, fiind invitaţi şi unii membri ai familiei Brâncovenilor.
Un moment emoţionant a fost atunci când istoricul Nicolae Iorga, cu capul descoperit şi reverenţios plecat spre mormântul domnitorului martir, a rostit de faţă cu întreaga asistenţă: „Mă închin în faţa ta, Mare Domn şi bun creştin al neamului românesc!“ Concluziile medicilor legişti, formulate în urma efectuării unei expertize osteologice, au fost trecute într-un raport medico-legal, care a fost însuşit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la data de 15 decembrie 1932.
De asemenea, Comisiunea Monumentelor Istorice din România, în şedinţa din data de 20 decembrie 1932, în prezenţa patriarhului României, Miron Cristea, a aprobat concluziile raportului prezentat şi a dat publicităţii un comunicat în care a adeverit autenticitatea mormântului Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu, din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou. În raportul medico-legal, specialiştii au concluzionat, în urma efectuării expertizei antropologice a rămăşiţelor pământeşti ale Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu, printre altele, următoarele: „Craniul - lipseşte o parte din calota craniană şi osul occipital; oasele feţei sunt aproape complete. În legătură cu coloana vertebrală, Raportul menţiona faptul că «una dintre vertebrele cervicale prezintă o tăietură în bizou»“ (oblică, n.a.).
Conferinţa istoricului Nicolae Iorga
În ziua de 22 decembrie 1932, istoricul Nicolae Iorga a reiterat concluziile raportului prezentat şi însuşit de către Comisiunea Monumentelor Istorice şi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Istoricul român a susţinut cu mai multe argumente, într-o conferinţă ţinută la 22 decembrie 1932, că identificarea osemintelor din mormântul lui Constantin Vodă Brâncoveanu a fost făcută pe baze ştiinţifice de către Comisiunea Monumentelor Istorice. Aceste aspecte au fost, de altfel, pe larg prezentate şi în presa vremii. În acest sens, reproducem două documente istorice de importanţă deosebită, în ceea ce priveşte autenticitatea mormântului şi a osemintelor muceniceşti ale Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu din Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou.
Mai întâi, redăm cel mai important pasaj din conferinţa susţinută de către marele savant Nicolae Iorga la Sala Dalles din Bucureşti, în ziua de 22 decembrie 1932.
În această conferinţă, au fost aduse lămuriri cu privire la identificarea mormântului şi a osemintelor descoperite în Biserica „Sfântul Gheorghe“-Nou, în urma cercetărilor arheologice din perioada 9-16 decembrie 1932, şi a expertizei antropologice a osemintelor domnitorului martir Constantin Brâncoveanu: „Reparându-se biserica Sfântul Gheorghe Nou, fără niciun fel de cheltuială din partea Comisiunii Monumentelor Istorice, care din nenorocire astăzi are aşa de puţin de cheltuit, reparându-se această biserică, ajunsă într-o foarte rea stare, numai cu cheltuiala enoriaşilor, cari au făcut un lucru foarte frumos şi fiindcă au reparat-o cum nu se repară de obiceiu, - la noi reparaţie însemnează stricarea clădirii în chip iremediabil -, s-a ivit ideia de a se încunjura cu un grilaj locul unde erau îngropaţi cei doi Domni. Şi atunci s-a crezut că este bine ca în adevăr să se vadă dacă sunt îngropaţi acolo cei doi Domni sau nu. Se ştie că biserica a ars pe vremea lui Bibescu-Vodă, s-a prăbuşit, că a fost reparată, căci astăzi este mult mai largă decât la început. Şi, pentru a se constata aceasta, a fost de părere cineva din Comisiunea Monumentelor Istorice că s-ar putea face şi săpături. Săpăturile acestea au fost făcute şi ele au dus la bune rezultate. S-au găsit, într-adevăr, la o adâncime oarecare, gropniţa aceia din fund. D. Drăghiceanu, care a supravegheat lucrările acestea, va face în foarte scurtă vreme şi o expunere pe larg, cu tot materialul grafic trebuitor. Gropniţa a fost puţin spartă, dar nu este de bănuit numaidecât mâna lacomă a unui profanator, iar ideia aceia, puţin cam naivă, răspândită într-o parte din public, că înăuntru trebuiau să se găsească obiecte scumpe, podoabe de aur, cu pietre preţioase, trebuie înlăturate din discuţie. Nici să nu se gândească nimeni la aşa ceva. Trebuie să se ţină samă că rămăşiţele lui Brâncoveanu şi ale copiilor săi au fost pescuite din mare, îngropate în Insula Halchi, că au stat şase ani supt pământ, că apoi au fost aduse într-o năframă. Ei bine, cum poate să-şi închipuie cineva că pe oasele acestea, sfărâmate, ar fi trebuit să se aşeze inele, care de altminteri, dacă ar fi fost încă pe degetele lui Brâncoveanu, ar fi fost furate imediat de executorii săi. Prin urmare, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. Pe de altă parte, eu nu cred că în mijlocul Bucureştilor să se fi putut face acte de acestea de profanare. Oasele găsite înăuntru sânt fără îndoială oasele lui Constantin Brâncoveanu (subl. n.), şi avem dovezi indirecte, care mi se par cu desăvârşit hotărâtoare. Întăiu, nu cred că cineva din familie, îngropând oasele unui urmaş, ar fi avut cruda împietate, cu totul nepotrivită cu firea acestui popor de gingaşă simţire, de a scoate oasele unui Domn martir pentru a le înlocui cu altele. Acesta este un lucru care nu poate fi admis. Dar mai sânt şi alte două dovezi. Eu cunosc multe portrete ale lui Brâncoveanu. Dacă această conferinţă ar fi fost organizată din vreme şi aş fi avut răgazul să fie proiectate unele din aceste portrete, v-aş fi arătat şi un portret al lui, relativ tânăr, - peste patruzeci de ani -, care a fost găsit în timpul din urmă de d. Marcu Beza, consulul României la Ierusalim, portret care a fost înfăţişat şi la Academia Română, într-o fotografie mărită. Mai este un portret al lui Brâncoveanu şi în lucrarea lui Del Chiaro, «Revoluţiile Valahiei»; un altul se găseşte în fruntea unei mari şi însemnate cărţi greceşti, ieşită cu cheltuiala Brâncoveanului, şi pe lângă acestea mai sunt o mulţime de portrete în bisericile făcute de dânsul. S-ar putea însă obiecta că, în biserici, zugravul nu a redat în modul cel mai fidel chipul Domnului, deşi în foarte multe locuri - cum suntem la sfârşitul secolului al XVII-lea, supt o influenţă italiană, veneţiană, foarte pronunţată, care nu se potriveşte cu ieratismul de altădată, fără îndoială că a căutat zugravul să redea realist chipul Domnului. Brâncoveanu avea o fină figură, foarte lungăreaţă: era un dolihocefal caracteristic. Avea ochii foarte mari şi orbitele foarte adâncite. Îndată ce am văzut capul din gropniţa aceia de dedesupt, am şi recunoscut chipul aşa cum este înfăţişat în portrete.
S-a obiectat la Comisiune că s-ar putea să nu fie capul lui Constantin Brâncoveanu, ci al unuia din fiii săi. Această părere este greşită. Nu se poate lucrul acesta, fiindcă acelaşi Del Chiaro, care, după un desen al lui sau, mai probabil, al altuia de la Curtea lui Brâncoveanu, a înfăţişat pe Domn, a pus în cele patru colţuri ale portretului domnesc şi pe cei patru fii ucişi ai săi. Pe aceştia îi vedem şi la mănăstirea Hurez, unde de altfel este înfăţişată toată defilarea Domnilor pănă la dânsul, precum şi membrii familiei. Copiii aceştia ai lui Brâncoveanu sânt născuţi din căsătoria cu Doamna Marica, nepoata lui Antonie-Vodă din Popeşti. Antonie-Vodă era un boier de ţară de la noi; este clăditorul Târgşorului, de lângă Ploieşti, unde cred că i-am văzut şi chipul, şi figura lui este cu totul deosebită de a lui Brâncoveanu. El avea faţa rotundă, şi copiii lui Brâncoveanu prezintă aceiaşi înfăţişare. Nici unul nu are figura de o deosebită fineţe a tatălui lor.
Dar mai este ceva. Ideia, manifestată de dl Hagi Moscu, că acel îngropat înăuntru ar fi Grigorie Brâncoveanu. Ei bine, nu! Dacă nu se găsesc toate vertebrele a căror despicare cu sabia ne-ar fi lămurit fără nicio putinţă de contradicţie şi ar birui pe oricine ar încerca o altă explicaţie, în schimb este o vertebră din spinare care poartă foarte neted urmele tăieturii de sabie. Din izvoarele care vor trece înaintea dv. veţi vedea că execuţiunea lui Brâncoveanu s-a făcut grabnic şi sălbatec. A fost un lucru neobişnuit la Constantinopol: aşa ceva nu se întâmplase de foarte multă vreme. Veţi vedea şi motivele pentru care s-a ajuns la această sălbăticie, înaintea căreia şi foarte mulţi din turcii din Constantinopol au trebuit să se încrâncene. Deci, dacă se ţine samă de faptul acesta, că execuţia a fost făcută grăbit, dacă se ţine samă şi de o mărturie contemporană că s-au dat mai multe lovituri de sabie şi că nu s-a putut să se despice capul de trup, atunci se înţelege foarte bine că una din loviturile acestea a putut să atingă vertebra din spinare. Tăietura este în afară de orice discuţie: acum două zile am examinat amănunţit oasele, şi nici la un mort, care şi-ar fi isprăvit viaţa în împrejurări obişnuite, nu se poate observa un asemenea semn ca acesta, atât de elocvent.“
Martirizarea Brâncovenilor, după o relatare olandeză
Spre finalul aceleiaşi conferinţe, istoricul Nicolae Iorga adaugă: „Brâncoveanu este aruncat în groapa de la Şapte Turnuri, şi sfârşitul a fost scena aceia groaznică din ziua de Sfântă Măria Mare a anului 1714. Iată o povestire olandeză, care mi se pare cea mai completă, a acestei întâmplări: «La 26 August, - diferenţa între un calendar şi celalt era numai de unsprezece zile -, într-o Duminecă, ca la un ceas înainte de amiazi, din porunca Sultanului, Brâncoveanu a fost luat pe neaşteptate din închisoarea lui de la Şapte Turnuri şi a fost dus ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un boier din Principat, cari mergeau toţi înaintea lui, prin oraş, pe jos. În calea lor au trecut şi prin partea din Constantinopol unde locuiesc fruntaşii grecilor, compatrioţii săi - adecă de aceiaşi religie, - precum şi pe dinaintea caselor solilor muscali. Şi aşa au fost aduşi lângă Marele Seraiu, înaintea chioşcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieşise tocmai din Divanul cel mare. Atunci, fără nicio formă de dreptate, de faţă cu Sultanul, s-a dat poruncă gealatului ca întâiu să taie pe fiul cel mai mic al Domnului, un tânăr care nu avea mai mult de şaptesprezece ani. Aceeaşi osândă s-a executat îndată şi faţă de ceilalţi fii, şi de cumnat, după vârstă, în fiinţa părintelui, care a trebuit să vadă ticăloasa privelişte, cu o neomenie deosebită. Apoi l-au tăiat şi pe Domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atârnat de trup, şi aşa a murit. Cele şase trupuri chinuite au fost duse pe stradă. Ele au fost apoi ţintuite de poarta cea mare a Seraiului, pentru a sta acolo, ca trupurile unor făcători de rele. Iar seara au fost aruncate în Mare. Şi aşa a fost sfârşitul unui principe, care avea aproape şaizeci de ani, după ce stăpânise peste douăzeci şi şase de ani în şir Ţara Românească, în numele mai multor Sultani cu faimă mare»“ (Nicolae Iorga, „Căderea şi moartea lui Constantin-Vodă Brâncoveanu“, conferinţă ţinută la Fundaţia Dalles, Bucureşti, publicată în „Cuget Clar“, an. VI, nr. 1-4, ianuarie-februarie, 1933). (Va urma)