Martirii Brâncoveni şi victimele comunismului, modele pentru tineri
Poeta Ana Blandiana, iniţiatoarea, alături de soţul ei, Romulus Rusan, a Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet, a susţinut, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, conferinţa pe tema „De la Ediculę la Sighet. Despre credinţa şi memoria modelelor“, în cadrul Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, precum şi în cadrul seriei de evenimente care celebrează 90 de ani de la înfiinţarea facultăţii teologice clujene.
Conferinţa susţinută de poeta Ana Blandiana a avut loc luni seară, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, la invitaţia Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.
„Avem între noi un om rar, o fiinţă sensibilă, dotată cu harul poeziei, cu harul scrisului, care, în vremuri grele, deşi slabă ca şi constituţie, dar puternica prin suflet, a cutezat să înfrunte un sistem dictatorial. Dumneavoastră, marea majoritate sunteţi tineri şi doar din auzite realizaţi că acel sistem a fost sistemul celui Rău care a reuşit să strecoare în sufletele oamenilor frica şi au fost puţini cei care nu mai aveau frică. Doamna Ana Blandiana a fost unul dintre ei. Cine cuteza să spună ceva împotriva lui Ceauşescu şi a securităţii lui? Folosindu-se de darul pe care i l-a dat Dumnezeu, a scris. Îmi aduc aminte de poeziile cu Arpagic, care îl parodiau pe Ceauşescu. Cine ar fi îndrăznit să facă aceasta?“, a remarcat IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, care a evocat activitatea Anei Blandiana din perioada de cenzură, precum şi cea de după 1989.
De asemenea, ierarhul a arătat că această conferinţă face o legătură între modelul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, evocaţi în mod deosebit în acest an, şi toţi cei care, în închisorile comuniste şi-au pierdut viaţa în speranţa unei vieţi mai bune.
„Mulţi oameni au murit pentru că au dorit o lume mai bună, dar, din păcate, din memoria colectivă icoana lor se şterge. Doamna Ana Blandiana ne ajută să nu uităm şi să ne uităm în sus, la modelul lor, începând cu Brâncovenii care şi-au mărturisit credinţa cu viaţa şi până la cei care au pierit în închisoarea de la Sighet şi în alte închisori pentru o lume mai bună“, a spus IPS Mitropolit Andrei.
Definirea spiritului românesc
Poeta Ana Blandiana a afirmat că este onorată să vorbească într-un institut teologic, apoi a abordat subiectul conferinţei, arătând că „există personalităţi al căror destin reuşeşte să atingă o valoare simbolică atât de înaltă, încât posteritatea lor rămâne vie pentru simplul motiv că epocile ulterioare simt nevoia nu numai să se raporteze la modelul pe care îl reprezintă, ci să îl reformuleze, iar şi iar, în funcţie de evoluţia istorică, aşezându-l în viitorurile succesive ca pe un etalon capabil să îl măsoare. Astfel, în mod evident, Constantin Brâncoveanu este o astfel de personalitate la destinul căruia gândul ni se întoarce nu numai cu pietatea datorată lucrurilor definitiv plasate, ci şi cu neliniştea comparaţiei cu noi înşine. E destul să ne gândim la semnificaţiile pe care le-a avut, în 1914 bicentenarul martiriului lui, pentru românii cu inima împărţită între Antantă şi Tripla Alianţă, ca să poată salva ori Transilvania, ori Basarabia“.
Ana Blandiana a arătat că, „înainte de profunda semnificaţie morală şi mistică a morţii sale, Constantin Brâncoveanu este simbolul aşezării noastre pe locul unde se bat munţii în capete“.
Primul dintre cele nouă puncte de acuzare transcrise de Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu şi biograful său, este că întreţinea corespondenţă secretă cu împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, pentru că Brâncoveanu a fost domnitorul Ţării Româneşti care pe parcursul a mai bine de un sfert de secol de domnie a reuşit, cu infinită inteligenţă şi subtilitate să menţină un echilibru care nu putea fi decât instabil între marile puteri care îl înconjurau“, a remarcat Ana Blandiana, care a subliniat şi că, în pofida tuturor vicisitudinilor, domnia lui Brâncoveanu a fost o mare victorie. „Domnia sa a fost în multe privinţe miraculoasă şi, în pofida tragediei prin care s-a încheiat, a fost o incredibilă victorie“, iar posteritatea sa culturală a fost fără egal.
„Brâncoveanu este cel mai important ctitor din istoria noastră şi, în acelaşi timp, dovada strălucitoare că puterea artei este mai perenă decât puterea politică şi că investiţia în spiritualitate şi cultură dă adevărata măreţie a unei epoci“, a spus Ana Blandiana.
Astfel, când, în 1688, Constantin Brâncoveanu urca pe tronul Ţării Româneşti, era în curs tipărirea Bibliei iniţiate de Şerban Cantacuzino, cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, cum avea să scrie istoricul A.D. Xenopol.
„Constantin Brâncoveanu a continuat această operă care reprezintă pentru limba română ceea ce Biblia lui Luther reprezintă pentru limba germană, cum spune Alexandru Zub. A continuat râvna construcţiei intelectuale a predecesorului său. A adus tiparniţe, a organizat învăţământul, iar prin Academia Domnească de la «Sfântul Sava» a schiţat, în 1694, prima universitate românească şi, neobosit, a construit şi a reconstruit în Muntenia, Oltenia, dar şi în Transilvania, biserici, mănăstiri şi palate, în stilul care îi poartă numele şi care este o parte, chiar cea mai frumoasă a definiţiei sufletului nostru. Arta românească nu poate fi imaginată fără sfertul de secol brâncovenesc, după cum spiritualitatea românească nu poate fi înţeleasă fără moartea sa“, a spus poeta.
O apoteoză creştină
Viaţa sa a fost una plină de glorie, iar tragedia sfârşitului vieţii lui Brâncoveanu a fost transformată, prin puterea credinţei în apoteoză, „a trecut din istorie, în calendar, iar din cronici, în legende şi balade“, a spus Ana Blandiana.
Deşi avea posibilitatea să treacă la islamism, ca preţ al salvării vieţii, „Constantin Brâncoveanu a refuzat să îşi negocieze credinţa, preferând să plătească cu viaţa obţinerea vieţii de apoi. S-au păstrat ultimele sale cuvinte adresate fiilor săi, Constantin, Radu, Ştefan şi Matei: «Iubiţii mei fii, şi bunurile şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem sufletele! Fiţi bărbaţi, iubiţii mei şi nu vă fie teamă de moarte! Vedeţi ce a suferit Hristos pentru noi şi de ce moarte a murit. Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată». Astfel, ceea ce trebuia să arate şi să dovedească supremaţia semilunii asupra Crucii, s-a transformat într-o apoteoză creştină. Cumplita cruzime otomană şi cutremurătoarea tărie spirituală a domnului valah, cunoscut de cancelariile occidentale, a făcut înconjurul Europei. Presa continentului, care nu uitase spaima asediului de la Viena, a relatat cu emoţie, revoltă şi admiraţie cele întâmplate“, a spus Ana Blandiana.
„Tragedia sa cutremurătoare a devenit, în Carpaţi, subiect de doine şi balade, în care se simte nu numai compasiunea şi adeziunea, ci şi mândria autorului anonim de a-l avea ca prototip de credinţă şi nobleţe a stirpei sale pe acel «boier vechi» şi «domn creştin». În gura poetului ţăran, rezumă un ideal istoric şi defineşte un model. Când, în 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, Brâncoveanu lumina cu sfinţenie, de veacuri, în inima ţăranului român“, a afirmat poeta.
Ana Blandiana a precizat că idea acestei conferinţe privind legătura dintre martirizarea lui Constantin Brâncoveanu şi modelul reprezentat de acesta cu modelul reprezentat de victimele comunismului a aparţinut Înaltpreasfinţitului Andrei: „Fără îndemnul Înaltpreasfinţiei sale de a vorbi, în cadrul «Anului Brâncoveanu» şi despre memorialul de la Sighet, nu cred că aş fi avut curajul să alătur cele două tragedii, totuşi, atât de asemănătoare“.
Astfel, în pofida veacurilor care le despart, acestea par că se oglindesc.
„Cum altfel ar putea fi citit refuzul istoricului Gheorghe Brătianu de a-şi obţine eliberarea cu preţul abjurării propriilor idei despre originea şi formarea unităţii româneşti. O enigmă şi un miracol, poporul român! Marea sa operă despre tradiţia istorică privind întemeierea statelor româneşti trebuia amputată prin eliminarea Basarabiei din demonstraţie, pentru ca autorul ei să-şi recapete nu numai libertatea, ci şi poziţia ştiinţifica şi privilegiile sociale. Nu a acceptat să îşi negocieze ideile şi a murit într-o celulă a închisorii din Sighet, înainte de a împlini 55 de ani. Echivalent cu o sinucidere, refuzul său care îi lipsea pe sovietici de girul ştiinţific al ocupării Basarabiei a fost, chiar fără prezenţa spectaculoasă a călăului şi a ambasadorilor occidentali (cazul martiriului Brâncovenilor n.r.), la fel de cutremurătoare. În timp ce Brâncoveanu s-a jerfit pentru a nu rata împărăţia lui Dumnezeu, cum spunea un biograf, istoricul Gheorghe Brătianu s-a jertfit pentru a nu infirma adevărul istoriei şi construcţiei naţionale. Şi într-un caz, şi în altul, au făcut-o pentru a nu-şi călca legea şi credinţa. În «letopiseţul» modelelor noastre, numele lui Gheorghe Brătianu se aşează lângă cel al marelui Voievod, ca nişte luminoase puncte de sprijin, în formarea noilor generaţii“, a remarcat Ana Blandiana.
Suferinţa, un patrimoniu al românilor
În continuare au fost enumerate exemple ale rezistenţei în faţa abuzurilor securităţii, ale refuzului celor arestaţi de a se lepăda de credinţă, de valorile morale şi intelectuale. Între aceste exemple au fost amintiţi şi cei peste 220 de ierarhi, preoţi şi călugări, majoritatea ortodocşi care au murit în închisori, dintre cei aproximativ 2000 de slujitori ai Domnului arestaţi între anii 1948-1964, cărora li s-au adăugat cei arestaţi dintre membrii Oastei Domnului sau marii intelectuali ai întâlnirii mistice „Rugului Aprins“: „Toţi aceşti oameni plăteau cu libertatea, sănătatea şi uneori cu viaţa credinţa în Dumenzeu“, a remarcat Ana Blandiana.
Poeta, iniţiatoare a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, consideră că este datoria celor din prezent de a nu lăsa să se piardă în uitare aceste sacrificii.
„Cea mai mare victorie a comunismului, de care ne-am dat seama, în mod dramatic, după căderea comunismului, a fost crearea omului fără memorie, a omului nou, a omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr şi ea trebuia distrusă pentru a putea distruge sau manipula adevărul. Distrugerea memoriei este crimă, în acelaşi timp contra raţiunii şi contra istoriei, este opera primordială a comunismului“. Astfel, Memorialul de la Sighet este o „şcoală a memoriei“, care a împlinit anul trecut 20 ani, fiind primul memorial al victimelor comunismului din lume.
„Jubileul sărbătorii primului Memorialul dedicat victimelor comunismului a fost recunoaşterea adevărului că memoria nu este un drum spre trecut, ci unul spre viitor, că pentru a avansa, prevenind accidentele, trebuie să priveşti în permanenţă în oglinda retrovizoare a memoriei. A învăţa înseamnă a-ţi aminti, spunea Socrate. A învăţa şi a reconstitui memoria înseamnă a înţelege că dragostea, care este combustibilul vieţii, trebuie să fie mereu mai puternică decât ura, care este combustibilul istoriei, şi că, pentru a nu fi suportate în zadar, amintirea şi sensul tragediilor trebuie trecute generaţiilor următoare, ca un patrimoniu capabil să le îmbogăţească. Faptul că, după 300 de ani, modelul Brâncoveanu continuă să existe pentru noi este o dovadă că suntem vii“, a încheiat Ana Blandiana.
În continuare, cei prezenţi în sală, preoţi, cadre didactice din învăţământul universitar şi preuniversitar, oameni de cultură, studenţi, elevi, au adresat întrebări. Ana Blandiana a răspuns, instituind un veritabil dialog cu cei prezenţi. La final, la rugămintea publicului, poeta a recitat din creaţia sa lirică.
Ca semn al preţuirii pentru „întâlnirea de suflet“, prof. univ. dr. Vasile Stanciu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca i-a oferit Anei Blandiana placheta dedicată aniversării a 90 de ani de la înfiinţarea facultăţii.
„Această facultate a avut şi ea martirii ei, care nu numai că ne onorează, dar care apasă pe umerii noştri cu o responsabilitate atât de mare, încât nu ştim cum şi când ne-am putea ridica vreodată la înălţimea demnităţii lor“, a remarcat pr. prof. Vasile Stanciu, care i-a amintit pe părintele Liviu Galaction Munteanu şi pe părintele Florea Mureşan, care şi-a sfârşit viaţa într-o groapă comună la Aiud.
„Tot de la Cluj au mai fost întemniţaţi şi au murit Ilarion Felea, Alexandru Filipaşcu, iar părintele Ioan Bunea, care a ieşit din închisoare, a fost şi el unul dintre întemniţaţii de la Balta Brăilei. Iar unii dintre profesorii noşti la Şcoala Doctorală, Isidor Todoran, au avut curajul şi demnitatea ca să conducă teze de doctorat despre aceşti iluştri înaintaşi ai noştri. În numele lor şi în memoria lor, pe care aţi evocat-o atât de frumos, dorim să vă oferim o plachetă care ascunde în ea toată istoria de 90 de ani a acestei facultăţi, toate durerile ei, dar şi toate împlinirile ei“, a spus pr. prof. Vasile Stanciu.