Mărturia lui Alexandru Mironescu despre Tudor Arghezi
Bună parte dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins au avut o consistentă activitate științifică și culturală pe care au altoit-o în mod fericit pe căutările de ordin duhovnicesc. Vom întâlni astfel în scrierile acestora veritabile pagini de istorie a culturii, spre exemplu, în Jurnalul, rămas inedit până acum câțiva ani, al profesorului Alexandru Mironescu. Voi continua în felul acesta articolul de săptămâna trecută, cu o altă perspectivă asupra lui Arghezi, care evidențiază totodată neîncetata mărturie creștină a lui Al. Mironescu.
În mod firesc, Tudor Arghezi s-a intersectat și a interacționat cu câțiva (viitori) membri importanți ai Rugului Aprins. Polemica Tudor Arghezi - Sandu Tudor, descrisă pe scurt în articolul nostru precedent, poate fi completată prin câteva prețioase mărturii ale lui Alexandru Mironescu. Dată fiind personalitatea puternică a marelui poet și a acelor articole, adesea nedrepte, la adresa Bisericii, publicate de Tudor Arghezi, pe bună dreptate, intelectualii îmbisericiți îl priveau cu reticență, chiar dacă îi apreciau creația literară.
Alexandru Mironescu are la rândul său o relație chiar personală cu Tudor Arghezi. Nu avem datele pentru a preciza când a început această relație, amândoi erau membri ai Societății Scriitorilor Români, viitoarea Uniune a Scriitorilor din România, au publicat uneori în aceleași ziare și reviste literare etc. În Jurnalul său Al. Mironescu amintește despre o întâlnire cu Arghezi, cu o deosebită semnificație, deși observațiile lui Al. Mironescu la adresa poetului sunt uneori ironice. Reamintesc, spre deosebire de Arghezi, profesorul Al. Mironescu nu a consimțit să colaboreze cu regimul comunist și a avut imens de suferit, fiind îndepărtat din învățământul superior unde făcea cercetare și preda, semnătura sa fiind interzisă, iar apoi a fost închis în lotul Rugului Aprins. Iată mai jos câteva extrase din Admirabila Tăcere. Jurnalul (1967-1968) lui Al. Mironescu (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, vol. I):
„15.VII.1967 Acum de dimineață la E.L. [Radio Europa Liberă] am auzit că în cursul nopții a murit T. Arghezi. Spun creștinește: Dumnezeu să-l ierte! Am ascultat cu emoție totuși, cu o emoție străbătută de o undă de tristețe, vestea morții lui Arghezi. Ce-ar fi fost dacă ar fi stat drept, în picioare drept! Marginea mormântului e o linie de bilanț, o linie care merge în infinit... Spune, omule, dacă face, dacă e vreun preț omenesc care să te îndreptățească să arunci perlele din tine porcilor!?...”
„[16.VII.1967] Dacă aș ști că Arghezi a cerut să i se facă slujbă cu preoți, m-aș duce și eu la înmormântare. Când îl vizitam pe T. Arghezi, la Mărțișor, și eu ca unul din marii scriitori suferind de pe urma umilințelor și nedreptăților, a silniciilor, a cenzurilor, l-am găsit în «chilia» lui (o cameră văruită, mică, o masă de brad, un scaun, un pat de «bronz», la cap atârnând niște metanii) foarte bucuros. Ce se întâmplase? Îl vizitase un călugăr - dacă mai mi-aduc bine aminte, starețul de la [Mănăstirea] Izbuc - care, făcându-i o rugăciune de sănătate, l-a pomenit pe numele din călugărie fratele Iosif: «Am așteptat, curios, să văd cum o să mă pomenească. Și mi-a zis fratele Iosif».
Sunt și eu acum curios să știu ce-a lăsat cu limbă de moarte fratele Iosif. Ori între timp s-a schimbat boierul, nu (mai) e cum îl știi. Interiorul era de o lipsă impresionantă de bun-gust. Apoi 98% din cărți erau primite, cu dedicații, și de la edituri. Conversația, cum am mai spus, era ca o... tabletă, lipsită de orice conținut de idei. Arghezi e un mare poet al... cuvintelor, nu al cuvântului, un mare poet al cuvintelor... potrivite, cum el însuși și-a spus, și va rămâne în literele românești ca un fel de Victor Hugo, o genială caterincă. Cât despre faima... universală, cei care vorbesc de ea nu știu ce e aia...”
Apoi, fiindcă nu a participat la înmormântare, Al. Mironescu ajunge la Mărțișor și se reculege la mormântul poetului: „29.III.1968 Am condus pe cineva la o biserică pitită departe și de acolo, fiind aproape, ne-am abătut pe la Mărțișor, unde am văzut mormântul lui Arghezi. În capătul aleii, am văzut coada unui automobil. Cu câteva zile înainte un prieten îmi citea în Litanii două pagini de mărturisire de credință ale lui Arghezi, scrise câteva, puține luni înainte de a muri. «Știi (n-am știut) că Arghezi a fost caterisit de Sinod, dar aceste două pagini oferă un document prin care Arghezi ar putea fi reintegrat Bisericii. Vlădica Tit [Simedrea] a spus că, la o cerere eventuală, el ar face lucrul acesta. ...La Cernica, de asemenea, s-ar putea amenaja chilia în care a stat Iosif monahul [numele de călugărie al lui Tudor Arghezi]... ar fi de vorbit...» (...)
Paraschiva și Tudor [Arghezi] fac una sub aceeași țărână, suprafața a două morminte, dar un singur așternut de țărână bordat de olane, ceva de o simplitate absolută, majoră... Trebuie să spun, cu pălăria în mână, omul acesta a avut un stil, mai presus de orice controversă!”
În același an, Al. Mironescu notează în Jurnal câteva gânduri intitulate „așa cum i-am cunoscut”, în care își amintește despre Octavian Goga, Camil Petrescu, Pamfil Șeicaru, Mircea Damian și despre Tudor Arghezi: „[28.V.1968] Stilul lui Arghezi era altul, era cel al omului care are conștiința singularității lui și curând - foarte probabil - conștiința geniului său. Nu vorbea, firește, despre așa ceva, nici nu afișa în vreun fel. Dar era limpede, în raporturile cu oamenii, că interior era pe poziția singularității, a geniului său. De aici, foarte probabil, și conștiința că i se cuvine totul sau, dacă nu chiar totul, în orice caz mult mai mult decât erau ceilalți dispuși să ofere”.
Cu mențiunea că Eugen Ionesco (1909-1994) urma să recupereze, prin câteva mărturii de credință notate în ultimii săi ani de viață - privitor la câțiva valoroși intelectuali, pe care îi consideră adevărați clerici ai culturii -, concluzia lui Al. Mironescu (1903-1973), el însuși un mare mărturisitor al creștinismului în plin comunism, vine de la sine: „[17.VIII.1968] N-aș vrea să se creadă nici un singur moment că sunt oameni sau prieteni (T. [Tudor] Vianu, Ninel [Eugen Schileru], Eug. [Eugen] Ionesco ș.a.) a căror valoare sau activitate în aria culturii le subestimez. Nu, dimpotrivă, pentru că i-am cunoscut și personal, și știu că nu au fost deloc streini de problemele spirituale cu implicații accentuate religioase, regret numai că de teamă, dintr-o prudență excesivă, din oportunitate, nu au contribuit și în acest domeniu, care îmi este mie la inimă, cu posibilitățile lor incontestabile. Prin această «trahison des clercs», ei au lăsat mai departe în pagubă acest domeniu al culturii românești, atât de pașoptist și atât de liberschimbist. Regret din tot sufletul meu că ei, ca și Arghezi, ca și Sadoveanu, chiar ca Galaction, s-au temut, nu în mod onorabil, să spună, să lase un cuvânt mai amplu și mai ferm despre niște probleme care știu, care știm că i-a frământat”...
Reținem această importantă mărturie, pe care o regăsim și la alți cunoscuți ai poetului, spre finalul vieții Tudor Arghezi era preocupat de revenirea la credință și, iată, a fost bucuros să fie pomenit cu numele său de călugăr, fratele Iosif.