Mărturii despre credinţa şi omenia lui Adrian Păunescu

"Eu sunt Învierea şi Viaţa. Oricine va crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac". (Ioan 11, 24-25)

Îndurerată familie, Distinsă şi întristată adunare, Am săvârşit slujba prohodirii poetului Adrian Păunescu. În lumina rugăciunilor şi cântărilor pe care tocmai le-am ascultat şi a lecturilor biblice la care am luat aminte, trăim un sentiment de mare nădejde cu privire la destinul sufletului său, chemat să dea seamă în faţa lui Dumnezeu pentru cele săvârşite în viaţă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii, ne încredinţează în mai multe rânduri de faptul că cei care cred în El sunt chemaţi la moştenirea vieţii veşnice: "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (Ioan 5, 24); "Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan 6, 40). "Eu sunt Învierea şi Viaţa. Oricine va crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac" (Ioan 11, 24-25). Iar nădejdea pe care o trăim acum şi la care ne-a chemat Sfântul Apostol Pavel izvorăşte din mărturisirile pe care le-a făcut adeseori poetul cu privire la credinţa sa creştină. Deşi o persoană publică extrem de puternică, poetul a tăinuit cu multă discreţie prieteniile sale cu oamenii Bisericii, gesturile sale de sprijinire a lucrării Bisericii şi credinţa sa creştină ortodoxă puternică, păstrând toate acestea în cămara comorilor sufletului său. În poemul "În veci, ortodocşi", poetul mărturiseşte credinţa sa, împărtăşită încă din copilărie, deşi aceasta s-a petrecut în vremuri extrem de neprielnice credinţei: "De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei, Aceasta e credinţa mea creştină, Am învăţat cu tălpile să calc, Cum am aflat că mâna se închină. Atunci am înţeles că sunt dator să nu cedez cumva vreunei noxe, ci să rămân, cu neamul meu cu tot, fidel pe veci credinţei ortodoxe". (În veci, ortodocşi, strofele 1-2, în Cuvânt şi suflet, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5). Din vremea când "nu eram mai nalt decât un metru", poetul îşi aminteşte atmosfera creştină în care a fost crescut: "Atunci când credincioasa mea bunică, Ieşind încet din blânda ei icoană, Mă trimitea, cu şoapta ei cea mică, Să duc colaci şi mere de pomană". (Mărul de Sân Petru, în vol. Locuri comune, 1986). Fidelitatea strămoşilor şi părinţilor săi faţă de credinţa ortodoxă o mărturiseşte în versurile: "Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat Credinţa lor pe nici un fel de bunuri, Nici dacă ar fi fost crucificaţi, Nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunuri". (În veci, ortodocşi, strofa 3, în Cuvânt şi suflet, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5). Deşi regimul l-a obligat la compromisuri, iar gloria literară şi artistică din vremea Cenaclului "Flacăra" părea să-l depărteze de Dumnezeu, poetul şi-a păstrat moştenirea spirituală: "În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu în fiece istorică furtună, credinţa-n Dumnezeu, cum mi l-a dat prin toţi ai mei, Biserica străbună. Şi m-am opus căderii în neant şi celor care dărâmau altare şi clopote-n Ardeal am construit şi calendare pentru fiecare. Şi "Noul Testament de la Bălgrad" eu l-am crezut aducător de leacuri şi m-am zbătut ca să apară iar, La Alba, după-aproape patru veacuri". (În veci, ortodocşi, strofele 4-6, în Cuvânt şi suflet, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5) În anii comunismului ateu, asemeni omului din Evanghelie care a strigat către Domnul "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele" (Marcu 9, 24), poetul s-a zbătut între ispitele veacului şi nostalgia Paradisului. Deplângând vremurile în care a trebuit să trăiască: "Lemne-n sobă nu mai sunt, pâinea-n casă e puţină, timpul nostru e păgân, nimeni nimănui se-nchină", (poezia Un bătrân, strofa 9, în vol. Poezii cenzurate, 1990, p. 689), sau: "Plâng a secetă Carpaţii Marea plânge dor de munţi, Nu mai sunt la noi botezuri, Nu mai sunt în ţară nunţi", (Colind fără Moş Crăciun), Adrian Păunescu, în Ajunul Crăciunului anului 1987, mărturiseşte nevoia imperioasă de spiritualitate: "Poate nici n-a fost o vreme Ca aceasta, de-nsetată De colinde pentru suflet Ca de-o unică răsplată". (Colindul colindelor, strofa 5, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14). Plin de speranţă şi oarecum profet - ca orice poet de geniu -, Adrian Păunescu, dintre tenebrele anului 1987, întrezăreşte zorii libertăţii (credinţei): "Dar ne vom întoarce mâine Cu ştiinţa şi lumina Să ne căutăm întreagă Şi curată rădăcina. Cum şi astăzi ne întoarcem Şi pe prunci îi vom deprinde Să nu uite niciodată, Oameni, ţară şi colinde". (Colindul colindelor, strofa 8-9, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14). L-au salvat de la neantizare şi necredinţă legăturile trainice şi prieteniile nezdruncinate cu mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, cum au fost mitropoliţii Antonie Plămădeală al Ardealului şi Nestor Vornicescu al Olteniei, străluciţi cărturari ca şi el, născuţi ca şi poetul, dincolo de Prut. Este cunoscută prietenia caldă pe care a purtat-o episcopului Emilian Birdaş al Alba Iuliei şi apoi al Caransebeşului, pe care l-a ajutat să reînnoiască Mănăstirea Râmeţ - unde poetul şi familia lui au devenit ctitori, să zidească biserici, să tipărească pentru credincioşi calendare de perete, calendare care - din pricina cenzurii şi a politicii Departamentului Cultelor - erau întotdeauna insuficiente, şi mai ales să reediteze, în 1988, celebrul "Noul Testament de la Bălgrad" al mitropolitului Simeon Ştefan, tipărit pentru întâia oară la 1648. A avut printre prieteni mulţi stareţi de mănăstiri, preoţi şi diaconi, pe unii - aşa cum este părintele Doru Ghiaja, prezent astăzi aici, promovându-i în Cenaclul "Flacăra". În lungile şi numeroasele sale turnee şi călătorii prin ţară, poetul a cunoscut viaţa parohiilor şi a mănăstirilor, cu unele dintre ele înnodând legături de o viaţă: Putna, Râmeţ, Rohia etc. La Mănăstirea Râmeţ, care poartă amintirea Sfântului Ierarh Ghelasie din sec. al XIV-lea, poetul a înţeles menirea unei mănăstiri, aceea de laborator al sfinţeniei şi izvor al păcii. Într-o scrisoare a poetului de prin anii '80, expusă într-o vitrină a muzeului mănăstirii şi copiată de mulţi studenţi iubitori de poezie, citim: "Rămâi aici să-ţi fie imn furtuna Să mai ridici spre calendar vreun sfânt, Cu cerul şi cu ţara una Cu toaca ta, faci pace pe pământ". (Râmeţ, strofa 3, în revista Flacăra). Admirând munca, ascultarea şi devotamentul călugăriţelor, poetul continuă: "Măicuţele îţi sunt aşa fragile Că parcă nici nu pot căra un pai, Dar ele, cele triste şi umile, Pavează drumul lumii către Rai. Grădina şi-o muncesc şi fac covoare Trudesc, tăcut, parcă de mii de ani, Fac ziduri şi mai poate fiecare Să dea, la casa mănăstirii, bani. Ce exerciţiu de putere blândă, De ce-i în stare omul pe pământ Când grea nu-i pare orişice osândă Şi e prin trudă şi credinţă sfânt". (Râmeţ, strofele 4-6, în revista Flacăra). Poemul se încheie cu mărturisirea zbuciumului sufletesc al poetului, zbucium pricinuit de impusa duplicitate: a poetului obligat să trăiască şi să creeze sub un regim ateist şi a omului cu o profundă vocaţie spirituală: "Dar viaţa mea modernă şi pe fugă, Ateul meu şi zbuciumat destin De mult m-au dezvăţat de orice rugă, Dar la Râmeţ veni-voi să mă-nchin. Aici voi reînvăţa să fiu cucernic În acest mic pământ măreţ Ca să mă rog să fii mereu puternic Poporul meu de daci şi de Râmeţ". (Râmeţ, strofele 9-10, în revista Flacăra) Ajuns la Mănăstirea Parva, în august 1988, poetul a cunoscut şi lumea monahilor de aici, eternizându-i în poezia Calendarul bunicilor, din care citez: "Ei ştiu că (lumea)-i bolnavă Şi că-i vinovată ca fierul, Dar pustnicii apără lumea Că ei ţin pământul şi cerul. . . . . . . . . . . . Ei scot busuiocul din piatră, Prin lacrimi rostesc tragedia Şi iartă păcatele noastre În ziua de Sfânta Maria. . . . . . . . . . . . Dar preoţii noştri în şoapte Lucrează cu soarele, iată-l Şi fiecare arbor devine O mână-ndreptată spre Tatăl. . . . . . . . . . . . Priveşte-i, sunt însăşi natura Cea plină şi gata de toate, Ei, preoţii marelui munte, În tragica lor bunătate". (Calendarul bunicilor, strofele 3, 6, 8 şi 15, în volumul: Sînt un om liber, 1989, pp. 445-447). Pelerin adeseori şi la Mănăstirea Rohia, poetul închină în acelaşi an, 1988, prietenului său, monahul Nicolae, admirabile versuri, din care amintim: "La Rohia-n munte, Steinhardt Nicolae, zilnic se-ndoieşte, pururi nu se-ndoaie, geniul lui dezbracă tainele de haine ca să dovedească preţul Marii Taine. . . . . . . . . . . . . . . . . . Lăudat de-a pururi numele lui fie-i în altarul tragic al Ortodoxiei, a-nţeles cultura, a uitat trufia s-a legat cu cerul frate la Rohia". (Frate cu cerul, strofele 1, 6, în vol. Sînt un om liber, 1989, pp. 496-497). Ajuns la maturitatea intelectuală, artistică şi patriotică deplină, poetul, în versuri testamentare ferme, ne spune: "E clipa când mă simt dator să spun că nu ne poate frânge vijelia, că nu sunt bunuri pe acest pământ, ca să nu cumpere Ortodoxia. Noi nu putem să devenim mormoni sau altceva, conform unei reţete, noi suntem ortodocşi definitiv, oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete. . . . . . . . . . . . . . . . . Noi suntem pe vecie ortodocşi, cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte". (În veci, ortodocşi, strofele 10-11, 14, în Cuvânt şi suflet, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5). Numind, asemenea Luceafărului de la Ipoteşti, mamă Biserica de două ori milenară a Neamului, poetul Adrian Păunescu se adresează celor care, din anumite frustrări, privesc cu prea multă admiraţie spre alte zări unde creştinii sunt mai prosperi: "Că nu ne poate nimeni mitui s-o părăsim pe mama în etate, din tragicul motiv, că, pe pământ, există alte mame mai bogate". (În veci, ortodocşi, strofa 15, în Cuvânt şi suflet, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5). În Colindul colindelor, scăpat Cenzurii anului 1988, poetul mărturiseşte credinţa sa în dumnezeirea Pruncului născut în ieslea Betleemului, întrupat pentru mântuirea lumii: "Dar colinda din colinde N-are roluri, n-are mască, Şi pe ea tot omul lumii E chemat să o cunoască. În colindă Cel puternic Şi cel Sfânt are Cuvântul, Ce uneşte într-o noapte, Omul, cerul şi pământul. Colindaţi de drag de oameni Colindaţi de drag de ţară, Că în noaptea asta nimeni N-are voie să mai moară. . . . . . . . . . . . . Ca-ntr-o stampă din strătimpuri Pe la geamuri sunt copiii, Şi ies oamenii la ceruri Cu toţi morţii şi toţi viii. Şi în sufletul prielnic Pentru fapte osebite Clopoţeii pun ninsoare Cerul, florile-şi trimite. Şi-i colindul semn heraldic, Şi-i cultură în mişcare, Că prin el deschidem firea Şi că sufletul nu moare". (Colindul colindelor, strofele 11-13, 18-20, în Contemporanul, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14). Îndurerată familie, Întristată adunare, Luminaţi şi încurajaţi de credinţa puternică a poetului Adrian Păunescu în Dumnezeu, în viaţa veşnică, în nemurirea sufletului, în comuniunea viilor şi morţilor în divinitatea Celui întrupat în Betleem pentru răscumpărarea fiecăruia dintre noi, ne despărţim de poet cu nădejdea izvorâtă din promisiunea vieţii veşnice făcută de Mântuitorul Iisus Hristos celor care cred în El şi-n Cel care L-a trimis în lume. Ne exprimăm, totodată, recunoştinţa pentru ceea ce poetul a făcut pentru Biserica noastră. Este cunoscut curajul cu care domnia sa a protestat faţă de demolarea unor biserici din Capitală şi a implorat conducerea comunistă a ţării, folosind influenţa şi relaţiile sale, pentru salvarea altarelor străbune. Îl avem alături pe părintele Doru Ghiaja de la Alba Iulia, fost consilier eparhial, care îşi aminteşte de intervenţia reuşită a poetului pentru salvarea bisericii din centrul oraşului Miercurea Ciuc. Este prezent, de asemenea, preotul paroh de la Catedrala din Târgu Mureş, unde poetul a poposit de peste 20 de ori împreună cu Cenaclul său "Totuşi iubirea", şi care a fost găzduit în Bucureşti adesea de poet, care, pe lângă donaţiile personale, l-a ajutat să obţină şi alte fonduri pentru ridicarea acestei Catedrale. S-a pomenit deja lucrarea sa de sprijinire a Bisericii din Ardeal, prin zidirea de biserici, prin publicarea de calendare sau cărţi bisericeşti, prin cultivarea simţământului naţional şi a valorilor strămoşeşti. Nu putem uita numeroasele intervenţii ale poetului în favoarea oamenilor obişnuiţi, împovăraţi de greutăţile vieţii, care au obţinut cu ajutorul lui jinduitele butelii de aragaz, apartamente, slujbe acolo unde se găseau familiile acestora într-o vreme în care detaşarea reprezenta normalitatea. De asemenea, a ajutat o mulţime de oameni bolnavi să ajungă la medici prestigioşi, să primească tratamente adecvate, cu anevoie de obţinut, să fie examinaţi şi diagnosticaţi în spitale unde nu puteau ajunge decât privilegiaţii vremurilor de atunci. Toate aceste fapte bune şi toţi aceşti oameni care s-au bucurat de generozitatea şi omenia poetului sunt astăzi avocaţi care depun mărturie înaintea lui Dumnezeu în favoarea lui şi se roagă ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos, biruitorul morţii şi al iadului, în iubirea Lui de oameni, să treacă cu vederea greşelile şi păcatele pe care, ca un om, le-a săvârşit în această viaţă, să-i răsplătească multele-i fapte bune, dragostea pentru Biserică, ataşamentul său nedezminţit faţă de Neamul românesc şi valorile lui eterne pe care le-a slujit cu dorinţa de a le lăsa moştenire generaţiilor viitoare. "Prea scurtă e viaţa, S-a dus dimineaţa. Copii, ţineţi minte, Noi trecem prin moarte, Voi daţi mai departe Colinde, colinde". (Colinde, colinde, strofa 5, în volumul: Sînt un om liber, Bucureşti, 1989, p. 479). Dumnezeu să-l ierte. Pomenirea lui din neam în neam!