Mărturisind Învierea Domnului, trăim aşteptând „ceruri şi pământ nou“

Sfânta Înviere precedată de durerile trădării, urii, spinilor, crucii şi morţii ne arată că, astăzi, Domnul ne cheamă pe toţi la masa bucuriei, a gustării din izvorul vieţii şi a mărturisirii cât de bun este Domnul cu noi!

† CORNELIU
prin harul lui Dumnezeu,
Episcop al străvechii Episcopii a Huşilor,

Slujitorilor Bisericii Mântui­torului Iisus Hristos şi vestitorilor Învierii, precum şi tuturor evlavioşilor creştini care aş­teap­tă învierea morţilor şi via­ţa veacului fără sfârşit:

Har, pace şi bucurie de la Iisus Domnul Cel mort şi în­viat, iar de la noi vrednică şi de netăgăduit mărturisire

Hristos a înviat!

În dimineaţa zilei celei pe care Domnul a făcut-o, „să ne bucurăm şi să ne veselim în ea“, îngerul Domnului vesteşte sfintelor purtătoare de mir, biruinţa vieţii asupra morţii: „Căutaţi pe Iisus Cel răstignit? A înviat, nu este aici, iată locul unde L-au pus, mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că în Galileea îl veţi ve­dea, după cum v-a spus“ (Mar­cu 16, 6-7).

De atunci până la sfârşitul acestei lumi trecătoare, Biseri­ca va vesti învierea şi viaţa, măr­turisind-o cu toată puterea ei, în marasmul durerilor şi suferinţelor provocate de păcat şi moarte.

Puterea învierii şi taina Sfin­telor Paşti ne cheamă pe toţi spre adâncă privire asupra celor întâmplate atunci şi spre cele pe care noi cei de astăzi le trăim.

Cu puterea credinţei desco­perim taina vieţii şi Învierii, Mân­tuitorul nostru a biruit prin cruce moartea şi stăpâni­rea ei, a deschis noua împără­ţie netrecătoare şi ne cheamă pe toţi la iertare şi câştigarea vieţii celei fără sfârşit. Sfânta Înviere precedată de durerile trădării, urii, spinilor, crucii şi morţii ne arată că, astăzi, Domnul ne cheamă pe toţi la masa bucuriei, a gustării din izvorul vieţii şi a mărturisirii cât de bun este Domnul cu noi!

„Astăzi vei fi cu Mine în rai“

Zilele suferinţelor şi pătimi­rilor Sale, când toţi L-au pără­sit, ne-au amintit de nesiguranţa şi lipsa de fidelitate a semenilor noştri. Pe crucea din Ierusalim în durerile morţii, pentru noi şi pentru păcatele noastre, Domnul rămâne în­con­jurat de doi oameni care-şi primeau plata pentru fărădele­gile şi nedreptăţile lor. În mij­locul celor doi pe cruce sub chi­nurile morţii, însetat de salvarea noastră, singur cu ochii în lacrimi, sub satisfacţia dornică de răzbunare a lumii fanatizată de legi omeneşti trecă­toa­re şi ucigătoare, Iisus Mân­tui­torul aştepta să împlinească până în sfârşit taina mântuirii noastre: „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ Ioan 3, 16.

Omul aflat în partea dreap­tă a Celui răstignit pe nedrept îşi revine din întunericul în ca­re trăise toată viaţa lui. El de­vi­ne conştient că săvârşise pă­ca­te grele, că merita pedeapsa pentru ele, de aceea nu se răzvrăteşte, ci conştiinţa lui îmbrăcată de acum în smerenie începe să vorbească, cerând de la Cel nevinovat iertare. În­tre el şi Iisus exista o prăpastie uriaşă, cel dintâi era vinovat primindu-şi cele cuvenite fap­telor sale, Iisus Mântuitorul era dat morţii fără a se găsi vreo vină în El. Este înfri­co­şător să observăm cum, până în ultima clipă un suflet poate rămâne insensibil la suferinţa semenului său. În timp ce Sângele Lui Hristos care spală păcatele noastre se varsă, cel aflat lângă el, tâlharul din stânga Îl sfidează, lipsindu-se şi de viaţa aceasta trecătoare, şi de cea veşnică fără sfârşit. Celălalt îl ceartă: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în a­ceastă osândă? Şi noi pe drept, primim cele după faptele noastre. Acesta (Iisus) n-a săvârşit nici un rău“ (Luca 23-40,41).

Este unul dintre cele mai mişcătoare evenimente petrecute înaintea morţii Celui nevinovat. Un tâlhar care nu vă­zu­se nicio minune săvârşită de Dom­nul nu auzise de la El niciun cuvânt, nu Îl întâlnise niciodată, ci acum privea la su­fe­rinţele Lui şi la ura celor ce-L defăimau, îşi schimbă via­ţa ce­rân­du-I iertare şi rugându-L: „Pomeneşte-mă Doamne, când voi veni în împărăţia Ta“ (Luca 23, 42).

În clipele de dureri ale mor­ţii, ale suferinţelor, tâlharul cere nu uşurarea lor, nu cobo­râ­rea de pe cruce,  ci doreşte ca Domnul să-şi amintească de El în lumea de dincolo, în Împă­ră­ţia Sa veşnică. În clipa agoniei morţii, hulit, umilit, părăsit, lipsit de cămaşa pentru care soldaţii romani aruncau sorţi, Hristos dăruieşte acestui om care-şi schimbă viaţa prin cre­dinţa în El, viaţa cea veşnică. Cuvintele Sale îl descoperă ca Dumnezeu care are putere asupra veşniciei, pentru El nu există trecut, nici viitor, ci pre­zent continuu: „Astăzi vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23,43).

Pentru cei care ignoră puterea Crucii, Învierea Domnului rămâne nelucrătoare

Raiul sau paradisul devine realitate accesibilă celor care cred şi-I urmează Domnului. Tâlharul cu numele Dismas va intra primul în această împă­răţie, va fi cel dintâi om mântuit. Cei doi tâlhari întruchi­pea­ză două modalităţi ale mor­ţii care se vor perpetua până pes­te veacuri. Tâlharul din stân­ga, răzvrătit, urător de oameni şi Dumnezeu, rămâne până în ultima clipă insensibil şi sub stăpânire a răului întru­cât cere o minune, care, crede el, că i-ar salva pe toţi trei. Dar pentru astfel de oameni în­do­ielnici, necredincioşi, indi­fe­renţi şi posedaţi de rău  nu se vor face niciodată minuni.

Minunea cea mare se va petrece cu celălalt, care primeşte iertarea, fiind călăuzitor tuturor celor ce doresc schimbarea vieţii, chiar şi în cele din urmă momente ale ei.

Iubiţii mei fraţi şi surori în Domnul Cel Înviat,

Din cele reamintite mai înainte, observăm două atitudini diametral opuse, datorate liberei opţiuni sau alegeri, a celor doi osândiţi, unul este mântuit, celălalt  pierde pentru totdeauna ambele vieţi. Soarta tragică a celui pierdut care refuză credinţa şi iertarea de­monstrează că Dumnezeu nu salvează pe oricine: „Toţi oamenii suntem chemaţi la mântuire“ (1 Tim 2,4), chiar cei îm­povăraţi cu păcate grele, dar pentru a fi vrednici de iertare, trebuie să credem şi să mărturisim puterea iertării şi vindecării Domnului nostru Iisus Hristos.

Tocmai aici descoperim şi învăţăm că, crucea desparte şi de­osebeşte pe cei aleşi de cei pier­duţi. Pentru cei care ignoră puterea ei, învierea Domnului ră­mâne nelucrătoare în viaţa lor.

De ceva timp observăm cu tristeţe lupta împotriva Biseri­cii şi a slujitorilor ei, asemeni temu­te­lor persecuţii de altă­dată. Cei aflaţi în întunericul şi umbra răutăţii păcatului urăsc viaţa şi mesajul ei. Biserica Mântuito­rului nostru vesteşte şi apără viaţa, şi nu va înceta niciodată să o facă, aceasta fiind misiunea ei. Prezenţa Bisericii deranjea­ză, ce se urmăreşte oare, încotro ne îndreptăm dacă refuzăm viaţa, nu avem altă alternativă decât moartea. Opţiunea libertăţii nu înseamnă anihilarea şi distru­gerea vieţii. Biruinţa Dom­nului  pe care astăzi o trăim antici­pând începutul vieţii celei veş­nice este puterea noastră: „Cu noi este Dumnezeu, Mântui­to­rul nostru, înţelegeţi  şi vă ple­caţi, căci iarăşi veţi putea, dar veţi fi biruiţi“ (Isaia 8, 9). Cu măr­turisirea Învierii Domnu­lui vom birui, iar cei ce locuiesc „în latura şi umbra morţii“ (Isaia 9, 1), dacă astăzi nu se în­torc asemeni tâlharului Dis­mas vor fi en­tităţi pierdute pentru totdea­una. Sfintele Paşti ne cheamă la iertare şi împăcare.

Puterea iertării Domnului este vizibilă şi orice om este chemat astăzi să se apropie cu credinţă, căci iertare din mormânt a răsărit. La fiecare mormânt să aprindem lumina ce străbate întunericul. Acolo vedem realitatea înşelătoare a puterii omeneşti.

Să descoperim astăzi în lumina Învierii adevărul mai presus de tot ceea ce este omenesc şi mărturisind Învierea Domnului, trăim aşteptând „ceruri şi pământ nou“, în care va domni Cel mort şi înviat, mângâindu-ne pe toţi: „Nu vă temeţi, Bucuraţi-vă, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin!“ (Ma­tei 28, 9, 20).

Către Domnul vieţii şi al ier­tă­rii, pururea fierbinte rugător,

† CORNELIU
EPISCOPUL HUŞILOR