Mărturisirea poetică a liturghiei clipei

Un articol de: Ana Dobre - 12 Mai 2021

Clipa cea repede ce ni s-a dat poate fi salvată de efemeritate, ridicând-o la sacralitatea cuvântului revelatoriu pentru a deveni liturghia clipei.

Este aceasta o sugestie conținută în titlul noului volum al lui Gheorghe Simon, Liturghia clipei (Editura Doxologia, Iași, 2019), cu reverberări în cele trei secțiuni: Fiul Omului, Moartea literei, Duhul iubirii, trecând „cuvântul șoptit la vecernie în liturghia clipei”, din cartea lumii direct în cartea vieții, cu paginile ei luminate de plus cunoaștere sau de minus cunoaștere, cu altele învăluite în non-cunoaștere.

Lumea pe care o creează poetul Gheorghe Simon și în care își invită cititorul pentru a-l urma este împărăția cerească. Pe această ușă miraculoasă, pășim pentru a afla partea care „să te confirme/ într-un alt tărâm/ cu litere vii/ omenești/ pe cât e cu putință/ să le citească cineva/ și să te pomenească/ în Împărăția cerească”. Este lumea Cuvântului, dar și o lume a cuvintelor simple, „cuvinte simple, rostite/ din mila stăruitoare/ a celui sărac cu duhul/ din sorgintea vreunei învățături...” Literele își dezvăluie dubla identitate în armonia semnului, ca semnificat/ semnificant. Dincolo de coaja lor, cuvintele își revelează viața misterioasă: „Cuvintele sunt un fel de scară/ a numelor comune/ pe care urcăm/ doar coborând din treaptă în treaptă/ până la rădăcina numelui”. Una din aceste trepte este Cuvântul Părintelui, trepte care sunt Cuvintele vieții, prin care toate se rostuiesc, se primenesc, prinzând aripe, revelând taine: „...tot ce ni se arată/ e doar zbor interior/ spre casa Tatălui/ și a Fiului/ jertfit jertfitor”.

Reperele poetului sunt repere sacre: Colina însingurării, Fiul Omului, Fiul risipitor, cu trimiteri la momente sacre ale Bibliei. „Adevărul poetic ne umple de bucurie”, mărturisește poetul, căci acest adevăr este Adevărul revelat prin viața și moartea Fiului Omului, revelație după care însuși omul se primenește. Omul de ieri acum primenit prinde rădăcini înnoite, având șansa de „a trăi în adevărul clipei/ fără de veste”. Fraza poetică răsfrânge acest adevăr etic: „Doar prin răstignire de sine/ omul poate deveni el însuși/ zbor fără de aripi spre înălțime...”

Poetul este un Fiu Risipitor, care pleacă în lume și se întoarce, amintind de Tatăl iertător, un Fiu care culege cuvintele din „cartea vieții cu paginile albe” și le așază „în răgaz de contemplare”, în structurile creației, în „cartea făgăduinței”, pentru a le oferi celorlalți „spre ajustare”, dând prilej să răsfoiască clipele și să aibă acces la revelație: „...deodată i se arătă omul/ ca o schimbare la față”. Astfel, golurile de timp devin clipă augură, iar timpul nu are timp, se înveșnicește: „Iarăși omul pe cale/ posibilă clipă de întrupare/ ieșire din matca ascunsă/ în inima omului/ rază aurie/ pe tipsia dimineții/ clipind clipa cu pleoape verzui/ timpul tace și stă acolo unde-l pui”.

Destinul omului este limitat de moarte. În afara acestei tragedii, omul nu se pierde pe sine atât timp cât credința îl luminează dinlăuntru. Cu această lumină, el poate repeta gestul hristic, cu moartea pre moarte călcând, înțelegând că „moartea nu ne poate opri” din acest drum spre lumină - lumina eternă, fiind noi, oamenii, „suflete ocrotite/ de părintescul dar al înfierii/ parfum îmbietor în fânețe”...

Litera este parte a cuvântului, așa cum omul este parte a umanității. Moartea literei este posibilă și se produce atunci când sacrul e invadat de profan, când literele înlemnesc în structurile limbajului de lemn, artificial, desemantizate, incapabile să mai exprime adevărul. Înnobilarea literei se produce odată cu infuzia de viață, cu adevărurile ei: „...inițiala Tatălui ține loc/ de Numele întreg al Fiului/ iar mama își înnoiește chipul/ fiind acum doar lumină/ fără de nici un cuvânt”. Moartea literei, a cuvântului e un mod de a pune punct vieții, atunci când „viața parcă se retrage”, lăsând omului doar singurătatea și absurdul absenței sensului. Însuflețirea cuvântului îl situează pe om „dincolo de moarte”, acolo unde „somnul e preaplinul/ împresurat de raze nevăzute/ rotite în spirală până dincolo de moarte/ când toate persistă să te facă una cu tine/ neîntrerupt cuvânt/ fără prăbușiri interioare”.

„La nord de moarte”, „omul fuge de el însuși/ după un Canon scris cu fire de iarbă”, cu amintirea albă a lumii, „restrânsă într-un sâmbure de adevăr”, coborând treptele profanului. Ridicarea la putere e posibilă „ca o respirare/ ca o asfințire/ ca o înserare”, în ascensiune, spre înălțare. Eminescu ne-a arătat „eminesciana cărare”, descoperindu-ne „raza dintâi a luminii” poetice, călăuzitoare. Cuvântul lui este viu, cum vii sunt și cuvintele din cronici, „icoană vie” a sufletului „ca o împărăție”. Fenomenul poetic românesc este, pentru Gheorghe Simon, „înaintare dureroasă spre sinele ascuns/ aberant și rătăcitor”, înaintare din care „muritorul de rând nu poate ieși”, neputând ieși „din rând”, căci „rândul e tot mai strâns”, un drum străbătut, însă, de creator și de cei care-l urmează, urmărindu-i creația.

Duhul iubirii pune totul în lumină. Gheorghe Simon dă expresie iubirii spiritualizate care are ca ideal aflarea Absolutului, a Frumosului etern, a modelului hristic. Taina iubirii se află și se relevă în iubirea maternă, iubirea arhetipală, sacră dintre Mamă și Fiu, o iubire inițiatică pe care Fiul o intuiește: „Nici o dorință în inima copilului/ decât să-și vadă mama/ uimitoare inițiere/ în taina cea necuprinsă a iubirii”.

La capătul acestui demers, Poetul se suprapune chipului poetului Gheorghe Simon în spațiul sacralizat al Agapiei, „la capăt de cărare”, dar nu la capăt de poezie, căci drumul poeziei nu s-a epuizat. Bucuria omului - „Bucuria de a fi singur/ în pădurea Agapiei/ cutreierând pe rând/ schituri de lemn/ atârnate de o rază/ răsfrângere în oglindire/ pe tipsia de aur a zilei/ și în cădere strigăt prelung/ deasupra abisului...”, se eternizează, clipa se transcende în durata eternă a cuvântului transfigurat în creație.

Imaginea cărării care se pierde în vale are concretețea realului metaforei. Poetul Gheorghe Simon nu se pierde. El rămâne fixat în liturghia clipei pe care o mărturisește poetic.