Mărturisiri și o evocare de suflet

Sub semnul unui cântec al neuitării a așezat Grigore Ilisei evocarea, scrisă după praznicul Adormirii Maicii Domnului, despre Văratec. Din când în când, scriitorul întoarce câte o filă din cartea inimii și rescrie o altă pagină a amintirilor. Ascultă din nou cântecul plin de taine, auzit pentru întâia oară la Văratec în urmă cu mai bine de jumătate de veac, poate chiar mai mult, pe vremea când el, fălticenean, statornicit la Iași, căuta locuri prielnice șoaptelor înțelepte ale îngerilor și urmelor lăsate de cei care gustaseră, înainte, din frumusețile nepieritoare ale acestui ținut.

Astfel, Grigore Ilisei ne‑a făcut părtași amintirilor păstrate în adâncul inimii sale, vorbindu‑ne despre numeroșii prieteni și inspiratori care au poposit la Văratec aproape în aceeași vreme cu el, întâlnindu‑se, împărtășindu‑și gândurile și luminându‑se unii pe alții.

Între aceste chipuri se ivește, încă din anul 1975, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, venită la poftirea Valeriei Sadoveanu pentru a rămâne zile la rând, poate chiar săptămâni, în casa unei monahii de o rară bunătate, ospitalitate și smerenie: Benedicta Braga.

Îi evoc numele amintind că, la Iași, am cunoscut‑o pe nepoata sa, vestita doctoriță Zenovia Preda, medic reputat al vechii capitale a Moldovei. Prin mănăstiri și schituri, printre preoți și credincioși, numele ei era rostit cu recunoștință, fiindcă mulți auziseră despre priceperea, dăruirea și grija cu care îi vindeca pe cei mulți... Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria o numea, cu rostirea sa atât de apropiată, „doftoreasa Zenovia”.

Zenovia Preda era nepoata Maicii Benedicta și a părintelui Roman Braga. Știam de o casă la Văratec, în care poposeau rude, cunoscuți și oameni de seamă. Aceștia nu erau aleși după strălucirea titlurilor sau după înălțimea treptelor ierarhice, ci după bunătatea inimii, după noblețea sufletului și lumina pe care o purtau înlăuntrul lor. Un asemenea oaspete era și vestita doftoreasă Zenovia Preda.

Într‑o astfel de casă, în care masa împărțită se preschimba în prilej de comuniune, și‑a aflat popasul și Zoe Dumitrescu‑Bușulenga. Ea mărturisea că „locul a cucerit‑o” și spunea, cândva, că nădăjduiește să‑și încheie viața acolo, sub lumina blândă a Văratecului. Nu a fost însă rânduit astfel.

Ziua cea din urmă a aflat‑o la Iași, într‑o cetate care îi era, de asemenea, dragă și spre care se întorcea adeseori pentru a se închina la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și pentru a‑i întâlni pe numeroșii prieteni și cunoscuți pe care îi avea acolo. Cu toate acestea, Văratecul i‑a rămas adânc sădit în inimă, prin anii petrecuți în liniștea lui, prin frumusețea locului și prin vecinătatea nevăzută a lui Eminescu.

Codrii de Argint din apropiere, care îl inspiraseră pe neegalatul poet, își revărsau freamătul și peste paginile sale. Zoe Dumitrescu‑Bușulenga a scris lucrarea Eminescu și romantismul german. Dar câte alte pagini nu se vor fi izvodit la Văratec, în ceasurile când tăcerea pădurilor se întâlnea cu tăcerea chiliei, iar cuvântul cobora în inimă asemenea unei raze!

Domnul Grigore Ilisei a participat la slujba de pomenire și la o evocare dedicată celei care și‑a dăruit viața teologiei, culturii române și legăturilor adânci dintre acestea. După propria mărturie a trăit la Văratec clipe de o rară frumusețe.

În 2026, la umbra ocrotitoare a unui nuc secular, s‑au rostit din nou mărturii despre Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, cea care avea să devină monahia Benedicta, prin numele primit și prin împlinirea dorului său de a păși în lumea monahală.

Au venit oameni de aproape și de departe, purtând fiecare câte o fărâmă de amintire, un cuvânt, o privire sau un gând primit cândva de la ea. Mărturiile rostite de cei care au cunoscut‑o ori s‑au împărtășit din cuvintele sale, chiar dacă nu sunt adunate în tomuri aici, pe pământ, sunt, cu siguranță, înscrise într‑o carte tainică în care nimic din ceea ce se naște din iubire, recunoștință și lumină nu se pierde.

În această țesătură de amintiri se ivesc și chipurile monahiilor Eufrosina și Pimena, păstrătoare ale prezenței celor două Benedicta: Maica Benedicta Braga, „cea de peste ape”, plecată la Domnul departe, în pământ străin, și Benedicta Bușulenga, prietena maicii din familia Braga și, deopotrivă, apropiata lor. Cele două monahii s‑au împărtășit din învățăturile, noblețea și lumina ei sufletească.

După cum ne spune Grigore Ilisei, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga - Maica Benedicta - se roagă acum ca maicile Eufrosina și Pimena să nu rămână întristate pentru faptul că locul ei de veci i‑a fost rânduit departe, căci într‑un chip tainic, dincolo de hotarele văzute ale vieții și ale morții, ea nu s‑a putut despărți nicidecum de Văratec. A rămas acolo prin cuvintele scrise, prin ceasurile de contemplație, prin prieteniile curate, prin rugăciunile monahiilor și prin fiecare adiere care trece peste codrii din apropiere.

Am ascultat doar câteva frânturi din cântecul amintirilor.

Văratecul rămâne un loc cum puține sunt, o vatră a liniștii și a întâlnirilor binecuvântate, unde trecutul se preface în lumină. El ne învață să nu‑i lăsăm sub vălul uitării pe cei care s‑au aflat înaintea noastră, să le rostim numele cu recunoștință și să‑i purtăm în rugăciune. Fiindcă adevărata neuitare este o formă a iubirii, iar pomenirea celor plecați devine puntea tainică prin care inimile continuă să se întâlnească în Dumnezeu.

Din acest cântec al neuitării se deschid mărturisirile academicianului Zoe Dumitrescu-Bușulenga, rostite la Văratec, într‑o curgere narativă, fără să‑și piardă întrebările, răspunsurile, mărturiile și lumina lăuntrică.

Astfel, pe lângă a fi o contemplare a trecutului, pomenirea se face prag al glasului celei evocate către credința, cultura, încercările și nădejdea care i‑au alcătuit drumul spre cer.

Multe sunt astfel de convorbiri, dialoguri sau taifasuri. Unele dintre ele au fost tipărite. Altele, păstrate încă drept mărturii. Cuvinte de inimă... Mărturisiri sincere... Unele târzii, altele încă așteaptă...

Într‑un astfel de interviu spusese ceva ce îi contraria pe mulți, și anume că, odată, de va fi să fie, ar dori să ajungă la Sfânta Mănăstire Văratec și să se călugărească, să fie tunsă în monahism. Se înțelesese oare bine această declarație?

„De ajuns la Mănăstirea Văratec, am ajuns de mult. În ceea ce privește dezideratul legat de intrarea mea în monahism, acesta rămâne să se împlinească, dacă Dumnezeu va vrea.”

Rămânea întrebarea de unde vine această dorință și de ce tocmai această dorință.

„Știți, în general, bătrânețea este un moment - o perioadă de timp, mai bine zis - în care nu se fac atât bilanțurile, cât se deschid perspectivele în legătură cu Dincolo, cu Verticala. Și atunci, cum am spus că abandonez - cum credeam că am abandonat toate preocupările legate de meseria mea, cum credeam că le‑am încheiat pe toate - și cum am fost profund dezmințită în fiecare zi, chiar prezența dumneavoastră aici fiind o asemenea dezmințire, mi‑am spus că nu‑mi mai rămâne decât această întoarcere, exclusivă, spre Verticală.”

În Pateric se spune: „Dacă omul nu rămâne decât cu Dumnezeu, crezând că numai el și Dumnezeu sunt pe lume, atunci acela nu este om înduhovnicit”.

„Așteptam - și încă aștept - momentul în care să înțeleg că nu mai există decât o legătură între Dumnezeu și mine. Însă, atâta vreme cât voi fi tulburată de treburile acestea lumești, nu voi putea împlini acest deziderat.”

De Văratec era legată de multă vreme - de mai bine de douăzeci și șapte de ani, avea să mărturisească -, o apropiere pe care o socotea, „ca toate lucrurile”, făcută de Sus. După moartea lui Mihail Sadoveanu, soția acestuia - Valeria Sadoveanu, „buna mea prietenă”, cum o numea - venea vara la Văratec, în vreme ce casa lor de la Neamț devenise casă memorială. Valeria locuia în casa maicii Benedicta Braga, sora arhimandritului Roman Braga, ieșit din închisoare în 1965 și plecat, cu sănătatea șubrezită, mai întâi în Brazilia, la Mato Grosso, apoi în America, unde avea să și rămână.

Valeria își petrecea acolo vacanțe tot mai lungi, alături de prietenele ei, iar printre acestea, mărturisea Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, „m‑am numărat și eu”. De prin 1975 începuse să vină la Văratec și, încet‑încet, intrase în atmosfera monahală a locului, „o atmosferă cu totul aparte”. După moartea Valeriei, în 1985, îi luase locul.

Cum maica Benedicta Braga plecase între timp, cu două dintre ucenicele ei, în America, la Văratec rămăsese cea de a treia, și cea mai tânără, Eufrosina, așa că doamna Zoe se aflase de atunci în grija ei. Deși greutățile o împresurau pe tânăra novice, ea găsea puterea ca toate să curgă precum în vremea maicii Benedicta Braga și musafirul de seamă, viețuitoare într‑un fel a Văratecului, să se bucure de toată minunăția șederii în chinovie.

Soțul Doamnei Zoe mai trăia încă, și amândoi hotărâseră să fie un sprijin pentru maica Eufrosina; veneau, așadar, la Văratec în vacanțe din ce în ce mai lungi. După întoarcerea din Italia - soțul ei se înveșnicise între timp, în 1993 -, doamna Zoe, împreună cu sora ei, hotărâse să petreacă cea mai mare parte din an la Văratec. Sora ei avea să ia pe umeri „lucrarea împământenirii noastre aici”.

Maica Eufrosina, deși singură la acea vreme, primise cu bucurie gândul lor. Așa ajunseseră să stea la adevărata lor vatră, la Văratec, cam opt‑nouă luni pe an, iar restul la București.

Întâlnirea ei cu Văratecul fusese, după cum avea să povestească, cel puțin stranie. Simțise încă de la prima venire că locul acesta e „un topos sacru”, cum l‑a numit într‑un text al ei, iar acest sentiment se legase de însuși drumul dinspre Piatra‑Neamț, cu serpentinele lui, „ca o scenă turnantă, care îți ia ochii și te nedumerește”:

„Nu‑ți dai seama în ce punct cardinal te afli decât dacă soarele este limpede la apus ori la răsărit. Ești peste tot întâmpinat de coline, de tăpșane și lanuri, de coborâșuri și suișuri ale drumului. Sunt felurite minunății care se descoperă la fiecare întorsătură, la fiecare cotitură. Și ai impresia că drumul acesta duce undeva unde se va petrece ceva.”

Drumul avea, spunea ea, o frumusețe deosebită și un mister; iar amintirea lui, colorată de vechile ei pasiuni pentru cultura elină, o ducea îndată la Delphi, unde, „până ajungeai la templu, trebuia să faci un pelerinaj de vreo patruzeci de kilometri pe jos. Doar așa te puteai întâlni cu Zeul, cu Dumnezeu”. Avusese senzația că merge către o Taină mare, către o epifanie, așteptând o descoperire a lui Dumnezeu.

Sosise acolo puțin derutată, puțin năucită, și intrase în rânduielile zilnice ale mănăstirii; se împrietenise cu toată lumea, se întâlnise cu toți stareții mănăstirilor din jur - era încă vremea stareților bătrâni, oameni foarte evlavioși, cu adevărat monahi, veniți de copii în mănăstiri. Așa ajunsese ca teritoriul ei sufletesc să se întindă până la Putna și la Suceava, la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou”.

De atunci, în timp, legăturile ei cu acest centru duhovnicesc se adânciseră, devenind din ce în ce mai stăruitoare, odată cu statornicirea ei și a surorii pentru vreme mai îndelungată la Văratec.

Dorința își avea rădăcinile în copilărie: unul dintre bunicii ei, cel din partea mamei, fusese preot la Mărășești, iar mica Zoe crescuse sub ochii lui pioși, în vacanțele petrecute acolo. Tot la el se spovedise întâia oară și de la dânsul primise primele Împărtășanii; bunicul o spovedea, iar pentru ea - „o fată foarte sensibilă, timidă și chinuită de întrebări lăuntrice”, cum se descria - clipa avea o mare solemnitate, pe care o lua în serios. Se simțea acolo într‑o atmosferă cu adevărat duhovnicească, bunicul fiind un om de mare evlavie; avea, de altfel, să moară ca un sfânt, printr‑o moarte pe care ea o socotea extraordinară.

Venise apoi vremea școlii, unde fusese crescută de maicile catolice franceze și germane de la „Sfânta Maria”-Pitar Moș, cum se numea pe atunci; acolo se făptuise contactul cu maici doritoare să crească în sufletele copiilor credința. Le duceau în fiecare dimineață, înainte de ore, la capelă. De pe la șapte ani învățase „Tatăl nostru” și „Ave Maria” în limbile respective - lucruri care i se întipăriseră adânc, „nu avea cum să fie altfel”.

Familia avea, de asemenea, o casă veche de peste o sută de ani la Mănăstirea Țigănești, unde își petreceau sfârșiturile de săptămână și vacanțele. Acolo cunoscuse o serie de maici extraordinare, de un devotament și râvnă cum rar se mai întâlnesc.

Își amintea de maica Leonida, fosta stareță, care suferise îngrozitor de pe urma rușilor - aruncată dintr‑o căruță, își rupsese șira spinării. Țintuită la pat, citea Psaltirea cel puțin o dată pe zi.

Ceva mai târziu, bolnavă de plămâni, ajunsese la clinica din Cluj, unde fusese operată; acolo pe bolnavi îi îngrijeau maicile franciscane, infirmiere desăvârșite, dar înclinate - după cum e specific mediului catolic - spre acel dialog pe care mulți îl numesc prozelitism. Aflată într‑un moment de criză, operată și bolnavă, trecând printr‑o încercare grea, primise atunci semințele ce aveau să prindă rădăcini și să crească în ea; maicile veneau mereu pe la dânsa, iar de la ele păstra și acum un crucifix - Mântuitorul răstignit, așezat pe o cruce - ținut de mai bine de șaizeci de ani.

Legătura cu Mănăstirea Țigănești avea să continue de‑a lungul tinereții ei. Mai târziu, prinsă de activitățile și de „meseriile” ei, doamna Zoe pierduse contactul neîntrerupt cu mănăstirea. Trecea pe la chinovie numai în concedii. Petrecea ceasuri de bucurie spirituală alături de duhovnicii ei din București, cu toții admirabili...

Constata cu bucurie spre capătul unei vieți că mănăstirea, monahismul fusese laitmotivul existenței sale și, mai presus de toate, credința nu o părăsise niciodată.

Se putea înțelege, așadar, că semnele lui Dumnezeu nu încetaseră să i se arate, chiar dacă traversase perioade mai tulburi.

Purta la gât - după cum mărturisea - o cruce grecească și, dacă o întrebau ce e, răspundea că e „un trifoi”...

Printre foștii ei studenți din acea perioadă îi simțea mai apropiați pe Alex. Ștefănescu, Sandu Anghelescu, Dan C. Mihăilescu, Nichita Stănescu și Ioan Alexandru, apoi Valeriu Râpeanu și alții, care știau, spunea ea, foarte bine ce făcuse pentru ei, asumându‑și anumite riscuri.

Fusese tot timpul apărată de Sus. Când îi spusese cuiva că o condusese un Deget, i se răspunsese: „Aha! A fost manipulată!” - „Dacă se poate spune astfel, fără să blasfemiez pe nimeni”, glumea ea, „m‑a «manipulat» Dumnezeu”.

Își ținuse cursurile ca și cum nu ar fi trăit în lumea aceea, de parcă se afla între cele două războaie. Așa cum învățase și cum se formase ea, tot așa îi învăța și pe ei.

În anii teribili ai proletcultismului, când, printr‑o întâmplare, ajunsese în colectivul de la Catedra de Limba și Literatura Română, văzuse că șeful catedrei ținea un curs despre Eminescu în care îl socotea de origine slavă și îl prezenta aproape numai ca autor al poemului „Împărat și proletar”.

Asistase, în 1950, la centenarul nașterii lui Eminescu: „Dacă ați ști ce centenar a fost... nu știu cum să vă spun”, avea să afirme. Sadoveanu și Călinescu stăteau pe scenă, „aproape crucificați”; de jur împrejur erau președintele Uniunii Scriitorilor, directorii Școlii de Literatură, esteticienii timpului și alte personalități oficiale.

Sadoveanu părea impasibil, dar Călinescu era teribil de tulburat. Căuta întotdeauna modalitatea de a răsturna, prin mimică ori gesturi, ceea ce spunea, făcând lucrurile să pară și puțin hazlii. Era, la el, o tactică de regizor genial. Profesorul Tudor Vianu lua aceste lucruri în chip dramatic și le întâmpina cu o rezervă gravă, plină de sentimente adânci și de durere umanistă, văzând valorile răsturnate. Călinescu încerca însă, în felul său, să le salveze.

Eminescu era prezentat atunci prin „Împărat și proletar”, poemă însă cenzurată. Se mai studia „Scrisoarea a III‑a”, nici aceasta întreagă, și printr‑o biată postumă, „Viața”, care fusese o joacă a poetului, o traducere dintr‑un preromantic englez. Cu acestea s‑a făcut centenarul lui Eminescu...

Ea însă, la curs și la seminar, făcea cu totul altceva: la seminar lua textul eminescian și, împreună cu studenții, îl interpreta în întregime, ignorând „Împărat și proletar”. De altfel, în anul Eminescu, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga alcătuise o ediție de autor la Editura Coresi. Nu inclusese poemul în cuprinsul antologiei, săvârșind, cum o mărturisește, „poate o impietate la adresa poetului”, dar gestul acesta a reprezentat un fel de răzbunare post-festum.

Își amintea cum, în 1953, îl adusese la facultate pe Gala Galaction. Se dusese la decan și îi spusese: „Tovarășe decan, studenții îmi cer să‑l întâlnească pe Gala Galaction!”. Decanul, un om cumsecade, pe nume Boldan, se sperie la început: „Ce faceți?!”. Îi răspunsese: „Dacă studenții îl vor... Știți că el a fost socialist în tinerețe, era prieten cu N. D. Cocea și cu Arghezi, a publicat la edituri socialiste...”. Începuse să‑i alcătuiască o întreagă teorie, iar Boldan se înmuia încet‑încet; continuase: „Și apoi, știți că el a slujit și în sinagogă!”. Atunci acesta se înmuiase de tot și îi spusese: „Știi ce, tovarășa Zoe? Dumneata știi, eu nu știu nimic!”. În ziua aceea nici nu venise la facultate. O zi admirabilă, își amintea, la care participase și Romulus Vulpescu, un alt student strălucit, foarte apropiat de ea. Și nu pățise nimic - era, totuși, anul 1953!

În vremea aceea era chemată la Cadre din două în două săptămâni, fiindcă tatăl ei era ascuns, fusese demnitar în Guvernul Maniu din 1928 - „așadar, numai asta îmi mai lipsea...”, glumea ea.

Mai târziu, când profesorul Tudor Vianu o chemase la catedra sa, începuse cursurile de literatură universală și comparată. Se gândise atunci cum să facă, atât cât era cu putință, și educația religioasă a studenților - le recomandase, în primul rând, chiar în bibliografia generală afișată, Biblia.

Venise la ea secretarul organizației, care‑i fusese și student: „Doamna Zoe - căci «tovarășa» nu‑mi spunea decât decanul; toți ai mei îmi spuneau «doamnă» -, ce faceți, doamna Zoe? Se poate așa ceva?”. Îl întrebase: „De ce? O lume întreagă, dacă scoateți cartea aceasta, o să vă spună că sunteți niște inculți! În toată lumea, Biblia este prima carte a lumii. Iar voi ce sunteți? Niște ignoranți? Vreți să ne facem de râs? Eu am o răspundere aici: predau literatură universală și comparată. Dacă, la literatură universală și comparată, nu pun Biblia pe primul loc, atunci ce să fac?” În cele din urmă acceptaseră. Probabil că bibliografia se mai afla prin vreo arhivă; studenții își aminteau însă aceste lucruri.

Iar procedeul îl urma astfel: „Haideți să vedem cum s‑au desfășurat cosmogoniile în diverse religii și la diferite popoare!”. Începea cu Egiptul, apoi cu India, după care spunea: „Haideți acum și în Iudeea, să vedem ce s‑a întâmplat la evrei”. Ajungea la Biblie și începea cu Geneza. Studenții ascultau, iar ea le vorbea despre cosmogonii, explicându‑le totul. Apoi le spunea: „Și mai este o cosmogonie undeva, în care se vorbește despre Cuvânt” - Cuvântul întrupat, cosmogonia de la începutul Evangheliei după Ioan. Nu spunea „Evanghelistul Ioan”, ci „Ioan din Patmos”, ca să nu se supere nimeni.

Ajungea apoi la poezia de dragoste a popoarelor vechi, pornind iarăși din Egipt, trecând prin India și ajungând din nou la evrei, la „Cântarea Cântărilor”. Ei credeau, sigur, că le va da o interpretare laică; le oferea însă o interpretare voit așezată între sacru și profan...

Ceea ce fusese cu adevărat important, mărturisea, era că îndrăznise un lucru de care îi făcea plăcere să‑și amintească: le spusese „Poezia evreilor, chiar și cea religioasă, este o poezie a sufletului omenesc, o expresie a ființei. Iată: cel mai mare poet al lor, David, regele David, a alcătuit o carte întreagă, Psalmii, iar fiul său, Solomon, a scris «Cântarea Cântărilor»” - și începuse să le citească din Psalmi.

Pentru studenți fusese o surpriză atât de puternică, încât le rămăsese întipărită în minte. Le citise Psalmul 50, poate puțin actoricește, și le spusese: „Priviți cum se înșiră stările sufletești și cu ce măiestrie sunt așezate!”. Le povestise apoi și împrejurarea, fiindcă, pentru niște tineri, relatarea concretă fixează ideile. Le arătase cum David face, în Psalmul 50, o mărturisire de pocăință: îl trimisese pe generalul Urie în prima linie a războiului, știind că avea să moară, fiindcă se îndrăgostise de soția lui, pe care o văzuse într‑o seară scăldându‑se în grădină. „Psalmul 50 este, așadar, marele psalm al pocăinței, pe care îl rostim cu toții în ceasurile de căință”, spunea ea; nu putea reda ce răsunet avusese aceasta în sufletele studenților.

Ceva mai târziu, la Țigănești, se întâlnise cu un preot, care o oprise și îi spusese: „Doamna Bușulenga, vă mulțumesc!”. Nu‑l cunoștea și îl întrebase: „Pentru ce, părinte?”. Acesta îi răspunsese: „Știți, fiica mea, care v‑a fost studentă, citește Psalmii de când a fost la dumneavoastră. De la mine nici nu voia să audă!”

Copiilor, spunea ea, trebuie să li se sugereze mai degrabă decât să li se impună: dacă părinții - tatăl sau mama - impun ceva copilului, acesta are, în general, o reacție de rezistență, dar, dacă începi să‑i sugerezi anumite lucruri mai aparte, este atras și poate fi chiar fascinat. Așa se întâmplase și aici, cu atât mai mult cu cât era vorba despre lucruri interzise - cine s‑ar fi gândit, în vremea aceea, să le dea studenților Psalmii?

Eu păstrez și altele, din întâlnirile de altădată, dar și din amintirile altora. E bine să le păstrăm și să le evocăm, prețuind oamenii după cum ne învață Biserica, urmând cuvintele Mântuitorului Hristos.