Mărul din grădina eternităţii

În mijlocul ţintirimului tronează înţelept şi maiestuos, ca un bătrân ce se află, un măr, copac aşezat aici - aşa spune satul - de la facerea lumilor. Ca pomul cunoaşterii din Eden, e martor precum un filosof tăcut, la toate ale lumii: a celor văzute şi nevăzute, a celor trecătoare şi a celor netrecătoare.

La suprafaţă, în lumea văzută, fost-a legănat în vânturi - ce-au trecut peste el ca peste ţară - din cele patru puncte cardinale, dar nu s-a frânt nici n-a plecat nicăieri: rădăcini din adâncuri hrănite din carnea şi pulberea oaselor celor trecute îl ţintuiau bine locului. Aici, la suprafaţă, l-au troienit flori de mai în tinereţea şturlubatică a primăverilor; aici l-a încălzit căldura de cuptor în zile însetate; aici a ascultat încărcat în zăpezile de altădată în geruri ce-i îngheţau sângele strămoşilor din cercurile concentrice ale anilor colinde în limba Mioriţei cu Lerui-Ler şi flori de măr înfloriţi, n-o să vă vină să credeţi taman în decembrie, aici merele sale, fructe rotunde şi roşii ca soarele, au gustul strămoşilor; cine-a gustat din ele nu le poate uita niciodată, în orice colţ al lumii ar fi plecat. Dorul de mere-n pârg, daruri ale copacului din mijloc de ţintirim, nu-i vor da pace fireşte, e dorul de tata, de mama, de bunelul, de rădăcini, de ţară: ţara din morminte. Şi tot aici, la umbra lui, bocindu-şi morţii, stă îndoliată suflarea lumii, în căutarea răspunsurilor legate de Dumnezeu, de suflet, de viaţă şi moarte, de pulbere şi veşnicie, de unde venim şi unde ne ducem. La umbra bătrânului pom, văduve îşi plâng şi tămâiază morţii, dragostele lor cununate acum cu veşnicia. Aici a suspinat pomul trist, pentru omul căzut în păcate şi moarte, privind la ultima lopată de pământ ce răsuna peste sicrie, gândind, cu siguranţă la deşertăciunea lumii. Dar tot aici a tresărit, bucurându-se de carul de flori alb-roz dăruit de primăveri, cu care s-a împodobit ca toţi împăraţii lumii. În adâncuri, rădăcinile lui, bine înfipte în trupul neamului, se hrăneau din praful de oase albe ale lui Ion, Gheorghe, ale Mariei sau ale Ioanei; iar atunci când întreaga creaţie cânta "Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le", din florile alb-roz ce prindeau viaţă în coroană ne zâmbeau aceiaşi Ioni şi Gheorghe, aceleaşi Marii şi Ioane izvorând în lumini din adâncuri. Legănat în cele trecătoare şi bine înfipt în cele ale veşniciei, întregul copac era un zâmbet. Se vindecase de absurd, biruind cu Hristos moartea… Acum peste copac a năvălit toamnă târzie. Lumina s-a spart în mii de feţe, ca un curcubeu. Poezia copacului în plină toamnă e poezia omului care-şi transfigurează declinul vieţii, împărtăşindu-şi destinul lui pieritor cu al cerului şi al pământului. Agoniile cerurilor în toamna revărsată peste el sunt ale vieţii noastre, iar zilele descresc mai mult în noi. Ne scuturăm frunzişurile de fiecare clipă îngălbenită ce-a trecut, la fel ca pomul din ţintirim, pălit de brumă, de frunze. Simţim solstiţiul toamnei la fel ca solstiţiul vieţii noastre şi furtunile din afară, ce tot vin peste noi, ne bântuie cu aducerile-aminte. În toamnă ne contemplăm melancolia împuţinării noastre, tristeţea treptatei noastre întunecări. Ne tot bat brume şi, ca în veşnicul dor de mit, ca frunzele tivite în galben, grădinile zilelor noastre îşi coboară sevele în pământ, spre rădăcinile strămoşilor. Avertismente înscrise în tragicele şi frumoasele stihii din afară şi din noi, cei aflaţi în căutarea eternităţii. Omul şi poetul mor, încet, încet. Sufletul şi poezia lui, niciodată!