Masa plină, Lăsatul secului, Spolocaniile şi Începutul Postului

Problematizarea făcută de vechea gândire tradiţională românească îşi poate găsi un răspuns printr-un demers către valorile la care se raporta ţăranul român în vechime. Miza acestei incursiuni în gândirea populară veche este de a descoperi aspecte ale gândirii creştine specifice românilor, particularităţi ce ne influenţează încă şi astăzi.

"Erau doi oameni tovarăşi de demult. De demult, era lumea rară, nu ca amu'. Dar ei, măcar că erau tovarăşi, dar la mâncare nu se loveau (potriveau, n.n.). Unul mânca de post şi celălalt de frupt. Cel ce mânca de frupt mânca puţin; iar cel ce mânca de post mânca mult. Amu' ei au prins a se sfădi pentru mâncare. Măi, care va fi mai bun la Dumnezeu?" Dumnezeu, sărbătorile şi masa Se ştie că românul este ospitalier cu toţi cei care îi calcă pragul. Dacă vine cineva la poartă, trebuie invitat în casă: "Şi nici să nu întrebi pe om: Îi mânca (vrei să mănânci, n.n.)?, căci numai bolnavul să întreabă; pune-i dinainte să mănânce." De unde această disponibilitate la oameni care nu sunt foarte avuţi? Căci fiecare dintre noi ştie că atunci când suntem lipsiţi de cele necesare dăm dreptate cântecului: "De n-aşi bea şi n-aşi mânca, / Ca frunziţa m-aşi usca." Mai mult decât atât, românul nu are sentimentul de obligaţie faţă de cel ce intră în gospodăria sa. Până acum trei decenii mai puteai întâlni în zona Vrancei acele locuri decupate în gardul de la drum, unde gospodina punea o cofă cu apă şi un vas cu fructe sau altceva de mâncare pentru drumeţi. Culegerile de tradiţii şi obiceiuri au remarcat faptul că: "La popor, masa stă sub icoane, la răsărit. Masa trebuie să fie acoperită cu o faţă de masă albă şi pe masă să stea pâine şi sare, să nu fie goală". Poziţionarea mesei la răsărit ne atrage atenţia asupra aspectului de sacralitate pe care îl are aceasta. Masa în casă este recunoscută ca având origine divină: "Omul totdeauna pe masă să cuvine să mănânce, nu în alt loc, pe laiţă sau unde apucă, căci pentru aceea i-a dat Dumnezeu masa". Pentru omul simplu, dar în special pentru gândirea arhaică, masa nu era un merit al propriei munci, ci un dar de la Dumnezeu, un dar sfânt: "Mulţămesc Ţie, Doamne, / De pâne şi de sare / Şi de darurile Tale." Ca dar a lui Dumnezeu, hrana capătă valenţe spirituale de nebănuit. Multe feluri de mâncare însoţesc şi acele zile în care preocuparea spirituală creşte: zilele de sărbătoare. Toţi românii ştiu că atunci când e zi sfântă, trebuie să aibă pe masă tot felul de bucate ca să cinstească în casa lor, aşa cum se cuvine, o sărbătoare. Pe lângă hrana pregătită, sărbătorile sunt însoţite de multe interdicţii populare, foarte categorice, de a munci. În relaţia aceasta de dependenţă a hranei faţă de bunătatea lui Dumnezeu, respectarea sărbătorii are un rol crucial: "Noi, sărbătorile le ţinem, pentru că şi ele pe noi ne ţin. […] Noi trebuie să ne rugăm la sfinţi şi la zilele cele mari, ca ele apoi să se roage pentru noi la Dumnezeu". Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului În tradiţia populară românească această zi era respectată ca o sărbătoare: "Lăsatul secului de Crăciun ocaziona petreceri familiale, cu mâncare şi băutură din belşug, era prefaţat de Ajun şi postfaţat de Spolocanie, sinonim cu Filipii de toamnă". Sărbătoarea Sfântului Apostol Filip (14 noiembrie) a fost asimilată în gândirea populară cu o mai veche sărbătoare păgână ce făcea referire la zeii casnici, de unde a rezultat şi denumirea de sărbătoare a Filipilor. Un rol însemnat în noaptea de dinainte îl aveau ritualurile apotropaice contra lupilor, în trecut un real pericol pentru animale şi chiar pentru viaţa oamenilor. Totuşi, importanţa acestei sărbători populare nu este dată numai de această asociere cu substratul păgân, ci însăşi renunţarea la alimentele de frupt era sărbătorită cu ocazia începerii fiecăruia dintre cele patru mari posturi de peste an. Spolocania Spolocania sau Polocania era denumirea dată primei zile dintr-un post mare (în special la Postul Mare şi la Postul Crăciunului). În această zi se făceau mai multe ritualuri de purificare în vederea pregătirii pentru post. În această zi vasele în care se gătea sau din care se mânca de dulce se spălau foarte bine şi se urcau în pod, de unde erau scoase alte vase în care se mânca doar de post. Într-o adaptare mai nouă a obiceiului se zice că în această zi se poate mânca ceea ce a mai rămas de la lăsatul de sec. Lucrul acesta nu este confirmat de tradiţie, căci tot ce rămânea de la masa de frupt era aruncat înspre răsărit pentru "paserile cerului!". Ţinerea postului era respectată cu sfinţenie în comunităţile tradiţionale. Se credea chiar că Postul lungeşte zilele omului. Începutul Postului Crăciunului În această perioadă mâncarea de frupt era considerată spurcată. Dar nici cu mâncarea de post nu trebuia să se facă vreun exces, căci, aşa cum se sfârşeşte povestea începută mai sus, omul care a mâncat de post, dar mult, este asemănat cu necuvântătoarele (dobitoacele). Deşi nu putem vorbi de o teologie a ţăranului român, anumite învăţături, transmise şi "şlefuite" din generaţie în generaţie, arată o trăire creştină autentică: Cu postul, cu rugăciunile şi cu faptele cele bune să capătă împărăţia ceriului. Odată cu lăsatul de sec pentru Postul Crăciunului începeau să se organizeze în sat clăcile şi şezătorile. Acestea aveau, în principal, un scop lucrativ dar, într-o societate în care oamenii nu se însingurau în faţa televizorului şi a calculatorului, acestea erau un grozav prilej de a socializa. Un subiect des întâlnit al acestor întâlniri era meteorologia populară conform căreia: "Când în Postul Crăciunului e vreme moale, atunci primăvara să aşteptăm ploi multe". Postul Crăciunului era foarte respectat de români spunând că "acest post se ţine în cinstea Preacuratei". Cine nu se înduioşa şi nu accepta să sufere, prin post, împreună cu Maica Domnului care urma să nască departe de casă între oameni atât de neprimitori?