Medalion de familie „Aleksei Gherman“

Un articol de: Elena Dulgheru - 21 Feb 2013

Graţie câtorva entuziaşti, noul cinema rusesc ajunge şi în România. După câteva medalioane dedicate lui Karen Şahnazarov, după câteva ediţii din ce în ce mai reuşite ale Zilelor filmului rus, iată şi un medalion dedicat cinematografului „alternativ“, opus oarecum direcţiei oficiale. Este vorba de Medalionul de familie „Aleksei Gherman“, iniţiat de inimoasa Dana Dimitriu Chelba, animatoare a Festivalului B-EST IFF şi a altor evenimente de profil, în parteneriat cu Ambasada Rusiei, Institutul Cultural Român şi alte foruri culturale. 

Desfăşurat între 11 şi 14 februarie în inima Capitalei, la Cinema Studio, Medalionul „Aleksei Gherman“ a reunit piesele cele mai reprezentative ale unei dinastii de cineaşti de elită, fiind onorat şi de prezenţa tânărului şi charismaticului Aleksei Gherman, care a oferit un master-class şi interviuri despre opera sa şi a tatălui său, despre starea cinematografiei ruseşti, despre filosofia ecranului. 
 
În festivaluri, cei doi Ghermani - tatăl Aleksei Iurievici şi fiul Aleksei Alekseevici - nu au nevoie de nici o prezentare. Apariţii rare, dar căutate şi întotdeauna acaparatoare de premii, cei doi regizori-scenarişti se ţin departe de zona mondenă. Interviurile şi apariţiile lor publice sunt relativ puţine; filmele, extrem de cinematografice, dar învăluite într-un „realism ermetic“ aparte (formulă oximoronică, cel puţin pentru occidentali) - toate acestea întăresc în jurul celor doi o dublă alură de mister. 

Artişti de trei generaţii

Cred că în nici o dinastie de cineaşti nu există o asemenea coerenţă şi continuitate artistică dintre tată şi fiu. „Complexul celebrităţii părintelui“ împinge de obicei generaţia tânără ori pe un drum epigonic, ori pe unul de căutare epuizantă a propriei identităţi. Nimic din aceste complexe în „dinastia Gherman“ - semn al unei generozităţi artistice şi armonii familiale cum rar se întâlneşte în lumea artei. 
 
De fapt, „dinastia artistică“ este întinsă pe trei generaţii, între care există o strânsă osmoză, şi cuprinde şi ramurile feminine (soţiile celor doi regizori implicându-se ca scenariste în filmele soţilor). Bunicul, scriitorul Iuri Gherman, participant activ la războiul civil din Rusia şi în al Doilea Război Mondial, s-a evidenţiat în romane de actualitate ale epocii sale. Din 1936 a început să lucreze ca scenarist cu regizorii Serghei Gherasimov, Grigori Kozînţev şi alţii. Romanele şi povestirile sale vor deveni una din sursele principale de inspiraţie ale filmelor fiului său, Aleksei Iurievici Gherman. 
 
Filmele acestuia, „Punct de control“, „Douăzeci de zile fără război“ şi „Prietenul meu Ivan Lapşin“, prezentate în cadrul Medalionului bucureştean, nu sunt, în sensul propriu al termenului, „filme istorice“ (cum preciza Aleksei Gherman-fiul în timpul master-class-ului de la UNATC): sunt poveşti „de epocă“ (din al Doilea Război Mondial, respectiv din anii â30) care urmăresc destine minore pe fundalul unei fresce istorice extrem de veridic reconstituite. Veridic nu înseamnă însă calofil, căci veridicitatea în film nu se obţine prin calchierea exponatelor de muzeu - asta e reţeta filmelor istorice proaste, ne explică fără emfază Aleksei Gherman jr. „Nu sunt filme istorice“, susţine el, pentru că nu urmăresc personaje şi evenimente înscrise în cronica istoriei mari. Acesta este şi meritul lor, aceasta e cheia care le conferă perenitatea şi prospeţimea: lipsa triumfalismului şi eroismului de mucava, absenţa clişeelor „de epocă“, senzaţia puternică de ciné-verité, accentuată de pelicula alb/negru şi de o ştiinţă unică de surprindere a chipului uman, a gestului şi a spontaneităţii vorbirii. 
 
În filmele ambilor Ghermani nu se vorbeşte „ca la cinema“, ci „ca-n viaţă“: prea mult sau prea puţin, întotdeauna aluziv şi uşor confuz, fără introduceri lămuritoare şi morale concluzive de început şi sfârşit de cadru. Toate acestea nu sunt tributare atât sincronismelor cu cinema-ul european (din anii â60-â70, respectiv de acum), cât mai degrabă substratului livresc, inteligent exploatat, al unor Iuri Gherman sau Konstantin Simonov (alt scriitor reprezentativ de război). Toţi eroii „Ghermanilor“ poartă cu sine o încărcătură biografică extrem de densă, din care abia o mică parte se desfăşoară în acţiunea de pe ecran: restul rămâne în umbră, pentru a umple prezenţa emoţională a actorilor în cadru: orice gest, orice emoţie e „de acolo“, din viaţa proprie, greu desluşibilă pentru „spectatorul intrus“, a personajelor aduse la viaţă, cu tot balastul lor de mister, dintr-un album de fotografii de epocă. 
 
Impresia documentaristică, de surprindere a realităţii brute, în care faptele şi personajele sunt compuse nu din valori maniheiste, ci din semitonuri, este evidenţiată şi de castingul „pasolinian“: distribuţia (mai ales în cazul lui Gherman-tatăl) pare alcătuită din neprofesionişti, inşi cu expresii fruste şi netrucate, desprinşi parcă din vechi fotografii readuse la viaţă: cu greu îţi dai seama că printre ei se învârt nume răsunătoare ale ecranului sovietic, ca Anatoli Soloniţîn, Nikolai Grinko, Rolan Bîkov, Liudmila Gurcenko, Iuri Nikulin şi Andrei Mironov; cu toţii însă renunţă la tipajele acreditate de cinematografia oficială, pentru a se contopi cu fresca de epocă şi a renaşte din aceasta în roluri memorabile, de o deosebită consistenţă. 

Un maestru al atmosferei

Şi dacă Gherman-tatăl impresionează mai ales prin realismul frust şi jocul extrem de natural şi fluid al actorilor, fiul este în primul rând un maestru al atmosferei (preluând, în acelaşi timp, toate calităţile regizorale ale tatălui). Este, de altfel, foarte grea această delimitare între cei doi, pentru că opera fiului pare o continuare, mai lirică, mai epurată şi uşor mai avangardistă, a poveştilor tatălui (dacă e să facem abstracţie de acea esenţă a avangardismului sovietic, care este Hrustalev, maşina! - film neprezentat în medalionul bucureştean). 
 
„Ultimul tren“, „Garpastum“ şi „Soldatul de hârtie“ - toate capodopere, ca şi filmele tatălui (nu-mi permite spaţiul să le enumăr aici palmaresul) - deschid file de istorie nevizitate a secolului XX, ori citite dintr-un unghi neuzual: povestea agoniei unui chirurg fascist, nimerit, împreună cu spitalul său de campanie, în zona frontului sovietic; istoria prieteniei membrilor unei echipe de fotbal de la începutul secolului XX; viaţa de zi cu zi a cosmonauţilor de la Baikonur şi a medicilor care îi supervizează. Lipsite de glorie, foarte umane, toate aceste poveşti urmăresc, cu uimitoare acuitate, pulsul epocii lor, fără a da lecţii prezentului şi fără a se alimenta din ideologiile prezentului (ca în filmele istorice proaste, cum iarăşi ne va spune Gherman jr.). Singura lecţie este aceea a memoriei şi a dragostei, exprimată în ştiinţa de a asculta. 
 
Ai impresia că ambii regizori au stat ore în şir (sau o viaţă) la gura aceleiaşi sobe, absorbind cu aceeaşi pasiune poveştile bunicului şi învăţând ei înşişi să observe lumea şi oamenii cu acea dragoste care naşte poveşti bune şi adevărate. 
 
P.S. Din nefericire, ieri, într-un spital din Sankt Petersburg, s-a stins din viaţă Aleksei Gherman senior, la vârsta de 75 de ani.