Meditaţia zilei: Întâlnirea lui Dumnezeu în rugăciune

În lumea de astăzi, experienţa rugăciunii pare a fi devenit, pentru cei mai mulţi dintre noi, mai mult o curiozitate, o practică cumva exotică, în genul practicilor spirituale orientale care, odată săvârşite, îţi procură un rezultat garantat. Vrei să promovezi cu bine un examen, să îţi iei o maşină, să te însori, să obţii un job mai bun, e simplu: un pomelnic îţi asigură rezultatul scontat. Depui un pomelnic la biserică şi pleci liniştit că ţi L-ai făcut pe Dumnezeu dator. Părerea mea e că lucrurile nu stau deloc aşa. Dumnezeu nu este un fel de prestator de servicii remunerate. Nu Îl putem cumpăra pe Dumnezeu. Deşi, uneori, unele situaţii se rezolvă astfel, în chip minunat, rostul rugăciunii este acela de a ne pune în stare de sensibilitate faţă de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ăsta e şi motivul pentru care, de multe ori, nu ne sunt ascultate rugăciunile. Fiindcă nu sunt făcute cum trebuie. Adesea, uităm, după ce am depus pomelnicul, de Dumnezeu. Desigur, rolul pomelnicului este acela de a primi susţinerea Bisericii, ca rod al comuniunii cu suferinţele şi aşteptările noastre, însă o rugăciune în care noi nu suntem implicaţi, ci doar Biserica, nu este o rugăciune completă. Dumnezeu ne vrea în stare de deschidere permanentă faţă de El, Izvorul vieţii, ca suport al unei existenţe depline, nemuritoare. Rugăciunea autentică înseamnă deschidere permanentă către Izvorul binelui; de aceea, în spaţiul ortodox, adevărata rugăciune vizează dobândirea cunoaşterii în Duhul Sfânt a lui Dumnezeu. În măsura în care înţelegem astfel lucrurile, primim de la Dumnezeu şi cele trebuincioase lumii în care trăim. Cunoaşterea lui Dumnezeu, supremul ideal al creştinului, nu se realizează în mod deplin decât în cadrul relaţiei vii, dinamice cu Dumnezeul Cel viu, întrucât Acesta nu poate fi cunoscut aşa cum poţi cunoaşte un obiect, o idee, o teorie, nu poate fi dedus analitic, ci intrând în relaţie cu El. Or, drumul cel mai scurt spre această întâlnire cu El este în rugăciune. În rugăciune omul Îi poate cere lui Dumnezeu cele potrivite pentru viaţă şi, tot în rugăciune, acesta poate simţi că Dumnezeu îi ascultă cererea. Atunci când ne rugăm, simţim în adâncul fiinţei noastre că ceva se întâmplă. Uneori simţim, când suntem trişti ori deznădăjduiţi, că suntem copleşiţi de o pace liniştitoare, care nu este a noastră. Alteori simţim, atunci când nu ştim ce e mai bine să facem într-o situaţie dificilă, că spontan ni se limpezesc gândurile şi ne e mai simplu să alegem alternativa cea mai bună pentru noi. De multe ori ne simţim „depăşiţi“ de dificultăţile ori încercările acestei vieţi. Aşezându-ne în genunchi şi rugându-ne în faţa unei icoane, simţim că nu suntem singuri, că Cineva, în chip tainic, ne însoţeşte şi ceea ce pare de nerezolvat devine uşor. Cu toţii am trăit asemenea experienţe. Am fost ispitiţi să ne punem nenumărate întrebări cu privire la natura lor. Unii ar spune că e autosugestie, alţii că e activarea unor forţe lăuntrice pe care le avem în noi. Singura problemă a acestor răspunsuri e că tot singuri ne simţim, că nu ne ajută nimeni. Desigur, avem în noi puterea sădită de Dumnezeu de a acţiona, însă ea nu ar avea nici un sens dacă ar trebui să ne cultivăm doar pe noi înşine, şi nu o relaţie. Or, singura relaţie care poate umple golul din sufletul nostru în mod deplin este relaţia cu Dumnezeu. De la El avem forţa de a ne schimba viaţa.

Experienţa rugăciunii se câştigă şi se cultivă prin asceză, prin exerciţiu. Ar trebui să ne deprindem cu rugăciunea încă din anii copilăriei. Începută astfel, ea devine respiraţie a sufletului copilului în călătoria sa prin viaţă. Din rugăciune îşi extra-ge acestă energia vitală pentru a străbate valurile învolburate ale existenţei în lume. Rugându-ne, vom învăţa să ne apropiem de Dumnezeu, să-L cunoaştem şi să-L iubim mai mult, să-i iubim pe părinţii noştri trupeşti şi duhovniceşti, pe profesori, pe cei apropiaţi nouă. Să-i respectăm pe cei ce sunt altfel decât noi. Să preţuim natura, cosmosul întreg, întrucât acestea, toate, sunt daruri ale lui Dumnezeu către noi, din iubire. Rugăciunea adevărată este aceea care devine stare de simţire permanentă a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ea depăşeşte înţelegerea raţionalistă. E de neînţeles pentru cineva care nu se roagă cum de oamenii care se roagă au, în pofida dificultăţilor acestei vieţi, aceleaşi pentru toţi, faţa senină, plină de pace. Nu e o pace a omului care nu înţelege nimic, ci a celui care înţelege esenţialul, faptul că omul este o fiinţă menită să trăiască veşnic în comuniune cu Dumnezeu, Care îngăduie şi încercările, pentru a-i proba dragostea.