Meditaţia zilei: Până când nu Mă crezi?

Mulţi suntem cei care am vrea să plăcem Domnului, dar ne judecăm noi înşine, aşezându-ne în postura celui care nu merită să se bucure de Dumnezeu, pentru că ne ştim păcătoşi, pentru că ne ştim că nu am împlinit poruncile. Aşteptăm ca Domnul, Judecătorul Cel Drept, să ne numere încă de acum cu caprele cele de-a stânga. Ne-am judecat şi ne-am catalogat deja şi ne vedem cumva condamnaţi să mergem în „întunericul cel dinafară“.

Şi totuşi, timpul nu este pierdut. Mai exact, în fiecare clipă, timpul pocăinţei, al întoarcerii la Domnul, începe şi pentru noi. Acum este momentul în care să-I spunem „da“ lui Dumnezeu, pentru că El ne aşteaptă, precum tatăl fiului risipitor. Acum şi nu cândva, într-un moment nedeterminat, când vom fi „mai buni“, „mai înţelepţi“, „mai altruişti“. Nu trebuie să aşteptăm momentul în care vom fi vrednici de a ne întoarce la Domnul, pentru că, analizându-ne, vom observa că orice am face nu vom fi niciodată vrednici de dragostea şi jertfa pe care a făcut-o pentru noi pe Cruce, dar şi că Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, încât aşa nevrednici cum suntem - ori tocmai pentru că suntem atât de nevolnici - L-a trimis pe Fiul să ne salveze, să ne mântuie, să ne înalţe la demnitatea pentru care ne-a creat de la început. Am auzit de multe ori spunându-se că Mântuitorul a venit nu pentru cei sănătoşi, ci chiar pentru cei bolnavi, şi, totuşi, nu credem că a venit pentru noi, ci pentru alţii. Credem că cei pentru care a venit, iată, merg duminică de duminică la biserică, se spovedesc, se împărtăşesc, îşi cresc copiii în curăţie, nu înjură, nu fumează, nu se ceartă cu soţul sau soţia, dar noi... Şi totuşi, şi pentru noi a venit. Tocmai pentru noi, pentru vameşii şi desfrânaţii acestor vremuri, care nu suntem vrednici de a-L primi pe Mântuitorul în cămara sufletului nostru. Pentru noi, cei atât de prinşi în vâltoarea acestei vieţi, care atât de mult ne-am dori un punct de sprijin, un umăr de care să ne rezemăm şi care să ne ţină într-adevăr. Să ne oprim în faţa unei icoane şi să privim cu atenţie. Să îndrăznim să-I privim ochii şi să-L întrebăm: „Până când?“. Şi vom vedea că asta e întrebarea pe care, de fapt, El ne-o adresează cu tristeţe: „Până când nu Mă crezi? Până când nu crezi că am venit şi pentru tine?“.