Meditaţia zilei: Scopul nu scuză mijloacele

Prima duminică din post este dedicată Ortodoxiei, leagănul nostru în care ne naştem şi vieţuim. Este o zi în care încercăm să concentrăm două milenii de viaţă creştină, nu oarecare, ci viaţa în practica ei ortodoxă. Nu e lipsit de importanţă, aşa cum o să încerc să arăt, chiar dacă unii dintre dumneavoastră veţi spune că, până la urmă, e vorba de credinţă şi, gata, ce mai contează ce fel de credinţă sau cum e ea înţeleasă şi aplicată!

Contrar principiului machiavelic, Ortodoxia a crezut totdeauna că scopul credinţei nu scuză mijloacele, ci le implică, le asumă şi că, tocmai ţinând cont de ele, încărcându-le de sens şi de conţinut, le face căi spre mântuire. Aici cred că a câştigat Ortodoxia, când a gândit că viaţa trebuie să se confunde cu credinţa. Cu alte cuvinte, credinţa trebuie să prindă chip, să se întrupeze, să vieţuiască. Credinţa trebuie să se manifeste concret. De aceea spun că scopul în Ortodoxie, care este mântuirea noastră, ţine cont de mijloace, de formele şi manifestările pe care credinţa le naşte. Tocmai acestea sunt mântuitoare. Apostolul Iacob spune că fără fapte credinţa este moartă. Ortodoxia se interesează de fiecare în parte, pentru care omul, în sine, este important, şi din acest om vrea să facă un dumnezeu după har. Nu e chiar lucru uşor. Ducând mai departe gândul cuiva care spunea că nu e greu să fii spiritual, ci e greu să fii creştin, zic şi eu că nu e greu să fii creştin, ci e greu să fii ortodox. Ortodoxia este chipul cel mai curat al lui Dumnezeu arătat în istoria oamenilor. Ortodoxia este creaţie continuă, este jertfă, este ispăşire, este înălţare, e moarte, e înviere. E dumnezeiască, dar vă spun că, totodată, e omenească, adică apropiată de sufletul nostru, al fiecăruia. Ortodoxia este dreaptă slăvire, asta înseamnă termenul grecesc, deci nu cum, mai spunem noi, dreaptă credinţă. Că, aşa, toate religiile consideră că au dreapta credinţă, că sunt drepte, corecte, îndreptăţite. Credinţa e credinţă, şi diavolii cred cu adevărat şi se mai şi cutremură, deci cred cu sentiment, ne spune Noul Testament, şi asta nu înseamnă nimic, pentru că nu fac voia lui Dumnezeu şi nu se mântuiesc. Omul a fost credincios dintotdeauna în anumite feluri. Pentru asta aduc, acum, în atenţia dumneavoastră acest aspect al felului în care credem şi, mai ales, al felului cum ne manifestăm. Ideea este, de fapt, în scrierile Apostolului Pavel, şi anume el vorbeşte despre încununarea noastră dacă am jucat după regulile jocului, făcând asemănare cu atleţii care sunt declaraţi câştigători dacă au ţinut seama de regulament. E drept că nici împlinind orbeşte nişte reguli şi rânduieli nu înseamnă că suntem gata mântuiţi. Nu mulţimea nesfârşită de gesturi ce însoţesc anumite ceremonii (de exemplu, înmormântarea) sunt Ortodoxia, nu acestea mântuiesc; nu trebuie să facem astfel de confuzii. Totul ţine de echilibru, de măsură, de felul cum ştim să umplem viaţa noastră, nu cu forme fără fond, nici cu teorii lipsite de finalitate, ci cu acele lucruri ce ţin de fiinţarea noastră firească şi de relaţia noastră autentică şi sinceră cu Dumnezeu. Spune Evanghelia: „Adevăr zic vouă că de acum veţi vedea cerurile deschizându-se“. Aceasta este lupta şi biruinţa Ortodoxiei: să vezi cerurile deschizându-se în orice firimitură din creaţia lui Dumnezeu: într-un măr, într-o părticică de pâine, în vin. Nu întâmplător este aşezată Duminica Ortodoxiei în post, adică în renunţare şi jertfă, în dezgolire. Renunţăm la toate ca să rămânem cu Dumnezeu, pentru că în Ortodoxie Dumnezeu şi omul sunt într-o relaţie fiinţială; nu se poate unul fără celălalt. Ortodoxia este slujire, comuniune, împărtăşire, deci Liturghie. Zice părintele Efrem Athonitul: „Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat şi înţeles pe toate şi a creat cultura. După cum spune Troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat“. Cine vrea să meargă pe drumul Ortodoxiei nu va fi lipsit de bucurii pe care nici nu le bănuieşte. Asta nu înseamnă că nu sunt şi pericole, că nu e greu. Pericolele sunt la fel de mari ca şi frumuseţea Ortodoxiei. Dar, de aici, dumneavoastră trebuie să ştiţi ce faceţi, ai cui sunteţi şi pentru ce anume trăiţi.