Memoria Bisericii în imagini: Duhovnicii Ortodoxiei româneşti în sec. al XX-lea: arhimandritul Ioanichie Grădinaru
Născut la 1 mai 1907, în Văculeşti, lângă Dorohoi, şi într-o familie de agricultori, de mic copil, lui Ioan Grădinaru îi plăcea să meargă la Mănăstirea Gorovei, din apropiere. La 15 ani, el s-a hotărât să intre în viaţa monahicească, pentru care la 5 decembrie 1922, cu o boccea în spate, a ajuns la Mănăstirea Neamţ. Timp de nouă ani de zile a făcut ascultare de frate la vite, trapeză, bucătărie, la paracliserie, la arhondaricul mănăstirii. Niciodată nu se împotrivea, nu vorbea, nu cârtea pentru ascultare sau mâncare. În 1925, stareţul mănăstirii l-a trimis la seminar. În decembrie 1931 a fost tuns în monahism, primind numele de Ioanichie, iar după absolvirea Facultăţii de Teologie, la 8 septembrie 1934, a fost hirotonit ierodiacon. Un an mai târziu a fost numit diacon slujitor la Mănăstirea Agapia. Aici a fost remarcat de mitropolitul Moldovei, care l-a chemat să slujească la catedrala din Iaşi şi să ocupe postul de veştmântar, apoi de eclesiarh. La sfatul mitropolitului a urmat cursurile Facultăţii de Drept, iar în 1944 a fost hirotonit preot. Prin comportament şi modul de viaţă, părintele Ioanichie s-a dedicat trăirii duhovniceşti, slujind la catedrala din Iaşi timp de 33 de ani. Întotdeauna a manifestat dragoste, prin milostenie faţă de toţi nevoiaşii, apoi, prin viaţa sa în rugăciune, de slujire, de meditaţie şi de dăruire totală pentru biserică şi Cuvioasa Parascheva, lângă care se afla permanent, s-a dovedit un exemplu pentru semenii săi. La 7 aprilie 1970, părintele Ioanichie s-a mutat la Domnul, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii sale de metanie.