Memoria Bisericii în imagini: Duhovnicii Ortodoxiei româneşti în secolul al XX-lea: protosinghelul Iosif Rusu - „părintele săracilor“

Era originar din Icuşeşti-Neamţ şi născut în 1883, într-o familie cu dragoste de Dumnezeu. În 1908 a intrat în Mănăstirea Bogdana, judeţul Bacău, iar după doi ani a depus voturile monahale. Pentru viaţa aleasă, în 1911 episcopul romaşcan, Gherasim Safirin, l-a hirotonit diacon, apoi preot. În 1914, ieromonahul Iosif s-a dus la Muntele Athos, unde s-a nevoit timp de opt ani de zile. Întors în ţară, aproape 10 ani a slujit la parohia Brâncoveanu, judeţul Dolj, apoi, între 1933-1940 a fost egumenul Mănăstirii Călui. În 1940 s-a retras la Mănăstirea Dintr-un lemn, unde a slujit şi a îndrumat duhovniceşte vieţuitoarele din acest vechi aşezământ din Oltenia. Pentru maicile din mănăstire era o pildă de comportament monahal. Îndată ce auzea toaca sau clopotul, părintele Iosif zicea către ucenica sa:

„- Achilino, mamă, hai la Dumnezeu! Ne cheamă clopotul. Aceasta este calea mântuirii. Aceasta este calea către împărăţia cerurilor. Eu aş vrea să fie biserica cât mai departe, ca să ostenesc cât mai mult, că îngerii lui Dumnezeu ne numără paşii spre biserică.“ Se spune că la mănăstire, zilnic, veneau copii, văduve şi lipsiţi la chilia părintelui Iosif. Iar bătrânul le zicea: „- Veniţi, tată, veniţi la părintele să vă dea, că are de unde. I-a dat Dumnezeu!“ Apoi îi aşeza la masă şi le împărţea tot ce avea, pâine, bani şi îmbrăcăminte. Iar după ce plecau săracii, zicea către maici: „- Aceştia sunt avocaţii mei, tată, care o să mă apere în faţa lui Hristos!“ După 58 de viaţă aleasă, milostenie şi jertfă, părintele Iosif şi-a dat obştescul sfârşit la începutul anului 1966.