„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!“

Probabil că mulţi dintre noi se vor fi întrebat de ce există o duminică în calendar închinată tuturor sfinţilor. Mai ales, în condiţiile în care Biserica Ortodoxă a rânduit zile de prăznuire pentru fiecare dintre ei. Corect, până la un punct. Căci, dacă Biserica a oficializat cultul unor oameni care s-au evidenţiat între ceilalţi şi au conlucrat în mod deosebit cu harul lui Dumnezeu, nu înseamnă că ea a identificat şi canonizat pe toţi cei care au intrat în comuniune deplină, până la îndumnezeire, cu Tatăl ceresc. Astfel că există foarte mulţi sfinţi necunoscuţi de noi. O necunoaştere însă formală, căci Biserica, trup mistic al lui Hristos, îi ştie şi îi preţuieşte.

Duminica de faţă este dedicată tuturor celor care au trecut la cele veşnice fără ca viaţa şi adormirea lor să fie cunoscute. Desigur, când spunem „Duminica tuturor sfinţilor“ ne gândim şi la cei pe care îi ştim şi pe care îi cinstim în multe feluri. Dar în această zi ne îndreptăm parcă mai mult atenţia spre anonimii Bisericii. De fapt, slăviţii anonimi ai Bisericii, deoarece, pe lângă virtuţile pe care ei le-au rodit în viaţa lor, aceşti oameni înveşmântaţi cu darurile lui Dumnezeu s-au remarcat şi prin discreţie. Nu îi cunoaştem şi pentru că ei au vrut să rămână necunoscuţi. Smerenia lor adâncă face ca mulţi dintre ei, adormiţi în cele mai tainice locuri ale pământului, rugători plini de dragoste pentru noi, să fie expresia sfinţeniei, în ciuda misterului formal care îi acoperă: căci dacă sfântul se remarcă prin excelenţă cu ceva faţă de alţi oameni plini de calităţi, atunci acea virtute este recunoaşterea propriilor slăbiciuni şi neputinţe, în contrapartidă cu punerea tuturor bunătăţilor acestei lumi pe seama lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu îi răsplăteşte în împărăţia Sa, căci totala noastră lipsă de informaţii în ceea ce-i priveşte este contrabalansată de deplina revărsare de har a Lui faţă de ei în lăcaşurile celor drepţi. Acolo este, de fapt, restaurarea ordinii valorilor. („Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi“ - Matei 19, 30) Desigur, asta nu înseamnă că sfinţii preţuiţi de noi aşa de mult aici, pe care îi iubim şi cărora ne rugăm fierbinte, nu vor mai avea un loc de cinste. Ci, vrem doar să spunem că mare va fi surpriza noastră văzând lângă Sfântul Nicolae, lângă Sfântul Antonie cel Mare sau Sfânta Cuvioasă Parascheva, alţi sfinţi, anonimi pentru noi, mărturisitori care şi-au dat viaţa pentru Hristos, rugători pentru lume, asceţi în taină, binefăcători şi filantropi. Nu îi cinstim pe toţi după nume, dar astăzi îi slăvim împreună, ca pe unii care nu s-au sfiit să împlinească cuvintele Evangheliei, deşi ei ne susţin, ne întăresc şi ne ajută şi pe noi. Nu am fi putut lăuda pe Dumnezeu în biserici dacă acei oameni ai primelor secole, mucenicii, nu şi-ar fi vărsat fără regrete sângele pentru Hristos. Nu ne-ar fi ferit de atât de multe ori năpastele şi nenorocirile dacă oameni tăcuţi, dar cu tărie în rugăciune, nu ar fi mijlocit pentru noi. Nu am fi ştiut şi putut bucura de libertatea credinţei dacă nu am fi avut viteji care să apere dreptul conaţionalilor de a sluji lui Dumnezeu. Şi aşa mai departe. Lucrarea slăviţilor anonimi ai Bisericii este mare şi rânduiala de a-i cinsti în această duminică este nu doar bună, ci necesară. Sfinţii Părinţi ne sunt modele. În primul rînd, în ei şi prin ei ni se arată puterea de schimbare sufletească de către Dumnezeu. Vameşul Levi a devenit Apostolul Matei, Saul prigonitorul a ajuns „apostolul neamurilor“, desfrânata Maria Egipteanca a devenit o ascetă aspră, din oameni slabi, martiri, şi din firi păcătoase şi căzute - cuvioşi luminaţi de harul dumnezeiesc. Dar cum de s-au schimbat, ce a determinat asta? „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 10, 32). Şi cei care se comportă altfel? „Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei, 10, 33) Pare o ecuaţie simplă: mărturiseşti sau te lepezi. Răsplata mărturisirii o ştim, am amintit-o, bucuria veşnică de cele cereşti. Lepădarea, iarăşi, bănunim ce finalitate are: singurătatea eternă din iad. Dar ce se întâmplă cu cei care nici nu mărturisesc şi nici nu se leapădă? Cei care îşi fac cruce cu limba în autobuz, sau care se tem să spună la serviciu că merg la biserică sau ţin post, sau găsesc tot felul de „portiţe“ prin care ies din dilema care presupune mărturisirea Ortodoxiei lor? Oare nu sunt ei cei „căldicei“? Cei care se tem de consecinţe şi se ataşează, mai mult decât se cade, de cele lumeşti? „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“ (Matei 10, 34-37). Deci, ce se întâmplă cu ei? „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine“ (Matei 10, 38) Doamne, ştiu că ne-ai poruncit să fim sfinţi, aşa cum tu eşti: „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit“ (Matei 5, 48). Cu toate acestea, ne simţim slabi şi neputincioşi în a ajunge la nivelul celor pe care îi prăznuim în această duminică. Ce am putea face? Păi, cele mai simple lucruri ar fi să ne mărturisim Ortodoxia, să educăm copii creştini în adevăratul sens al cuvântului, să sprijinim opera de caritate a Bisericii şi să plecăm genunchiul la rugăciune cât mai des. Pentru începutul unui drum ce are la capăt fericirea cerească ar fi suficient. Şi nu e rău să ne propunem să fim şi noi anonimi slăviţi. Dar slăviţi nu de oameni, ci îmbrăţişaţi de Dumnezeu, la vremea cuvenită.