Miron Cristea, prim-ministru al României

La prima vedere se poate spune că acceptarea patriarhului României de a ocupa postul de prim-ministru al României, în februarie 1938, a fost un gest condamnabil.

Dincolo de şantajul la care fusese supus, totuşi patriarhul Miron Cristea a primit oferta monarhului, deoarece credea că situaţia politică a ţării poate fi revigorată prin capacitarea oamenilor politici fără partizanat partinic. Miron Cristea a crezut în ridicarea economică a ţăranului şi a muncitorului, în reorganizarea învăţământului teologic şi a monahismului şi mai ales în eradicarea corupţiei, care atinsese nivelul cel mai ridicat al societăţii româneşti. Dar regele Carol al II-lea nu putea accepta aspiraţiile întâistătătorului român, ci poate doar în parte şi în formă. Monarhul a ştiut să se folosească de personalitatea patriarhului pentru a-şi elimina adversarii politici şi a crea o aureolă din reformele făcute sub regimul de autoritate pe care îl orchestra. De multe ori, monarhul se pretindea drept factorul decizional, el fiind cel care prezida consiliile de miniştri, iar în lipsa lui servul prea supus, Armand Călinescu. Patriarhul era "convins" că este nevoie să facă act de prezenţă la marile ceremonii organizate de regimul carlist, cum, de pildă, a fost în august 1938, la instalarea rezidentului regal la Cluj.