Mitropoliţi români, mari ctitori de cultură
Un exemplu de ierarh care a lucrat din plin la aşezarea şi întărirea culturii naţionale prin numeroasele şcoli înfiinţate a fost cu siguranţă Veniamin Costache (1768-1846). Alături de el stau Sfinţii Grigorie Dascălul şi Andrei Şaguna, în Ţara Românească şi Transilvania. Cu toţii au pus laolaltă mintea ascuţită şi dragostea de Hristos în slujba învăţării de carte a poporului român.
Învăţământul românesc a avut în decursul timpului mai multe suişuri şi coborâşuri. Oricine ar căuta însă la începuturile sale îşi va da seama cât de legat a fost şi este de Sfânta Biserică. Oameni vrednici au ostenit la jertfa învăţătorească a neamului românesc. Între ei, la loc de mare cinste stă şi mitropolitul Veniamin Costache, păstor al credincioşilor din pământul Moldovei. La stăruinţa lui, domnitorul Alexandru Moruzi a întemeiat prima eforie a şcolilor româneşti, practic primul „minister“ al educaţiei.
Dascălii şi învăţătorii poporului român
În vremea cinstitului mitropolit, învăţământul a dobândit un caracter public, şcolile fiind deschise inclusiv copiilor săraci, pentru care s-au instituit şi primele burse. Tot la stăruinţa mitropolitului Veniamin s-a înfiinţat Seminarul Teologic de la Socola, ridicat la rangul de facultate în cadrul Academiei Mihăilene, înfiinţată ulterior la Iaşi. În timpul păstoririi sale, pentru prima dată s-a pus problema înfiinţării unor şcoli pentru fete şi pentru învăţarea unor arte şi meserii.
În aceeaşi perioadă s-a remarcat în Ţara Românească Sfântul Grigorie Dascălul. Legăturile închegate cu mitropolitul Costache i-au canalizat preocupările cărturăreşti spre traducerea în limba română a unor opere ale Sfinţilor Părinţi, în scopul elaborării primelor manuale şcolare.
Pe aceeaşi filieră, în Transilvania s-a remarcat în mod deosebit mitropolitul Andrei Şaguna (1864-1873), îndeosebi prin grija pentru culturalizarea poporului şi pentru afirmarea identităţii naţionale a acestuia. Întreaga sa jertfă s-a concretizat în preocuparea permanentă pentru organizarea învăţământului românesc şi a celui teologic.
Rolul Bisericii în procesul de culturalizare
Poporul român este primul neam ortodox din estul Europei care a introdus limba populară curentă în cult încă din secolul al XVI-lea. Promovarea învăţăturii Bisericii Ortodoxe a fost susţinută de ierarhi şi domnitori români. Biblia de la Bucureşti (1688) a fost o încununare a eforturilor cărturarilor din cele trei ţări româneşti de a traduce Cuvântul lui Dumnezeu într-o limbă care să fie înţeleasă de toţi românii. Prin această monumentală lucrare, care a contribuit eficient şi la dezvoltarea limbii literare, părinţii noştri au devansat cu un secol primele traduceri integrale ale Bibliei la popoarele ortodoxe.
În procesul de formare a poporului român, de la primirea Evangheliei predicate de Sfântul Apostol Andrei, rolul Bisericii a fost decisiv în cristalizarea conştiinţei de neam, în susţinerea identităţii naţionale, în formarea şi dezvoltarea limbii române literare. Această permanentă creştere culturalizatoare este subliniată foarte frumos de mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală: „Pentru vremea când nu existau încă şcoli ca atare, când învăţătura se preda oral de la om la om şi când singurele cărţi erau cele de literatură religioasă, acestea au îndeplinit, fără nici o îndoială, rolul de manuale de învăţământ. În primul rând, au fost cărţi de citire, instrumente ale ştiinţei de carte, primele arme, primele mijloace de lucru împotriva analfabetismului, primele semne ale culturii. Că a fost aşa şi că există net conştiinţa acestei funcţii, şi că îşi dădeau seama de importanţa ştiinţei de carte o vedem limpede în multe din prefeţele cărţilor religioase“. (Pr. Dumitru Crângoiu)