„«Miluiește-mă, Dumnezeule!» să fie respirația inimii noastre curățită prin lacrimi”

În seara zilei de marți, 24 februarie, la Catedrala Patriarhală din București au continuat rânduielile specifice începutului Postului Mare cu slujba Pavecerniței Mari. În cadrul ei, s‑a dat citire celei de‑a doua părți a Canonului de pocăință al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul. Rânduiala a fost săvârșită de Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, slujitori ai lăcașului de închinare.

La finalul slujbei Pavecerniței Mari, Preasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură în care a vorbit despre tematica fragmentului din Canonul de pocăință citit în a doua zi a Postului Paștilor: „Ne aflăm în a doua seară a acestui urcuș duhovnicesc în care Canonul Sfântului Andrei Criteanul ne poartă și mai profund în călătoria sufletelor noastre printre exemplele Sfintei Scripturi. Canonul cel Mare a fost numit «plânsul lui Adam», adică plânsul omului care a înțeles că, pierzându‑L pe Dumnezeu, s‑a pierdut pe sine însuși. De aceea, acest canon este biografia sufletului fiecăruia dintre noi, scrisă sub formă de rugăciune. Nu este o simplă meditație istorică asupra Scripturii, ci este o arheologie a sufletului. Săpăm sub straturile de zgură ale păcatului pentru a regăsi chipul de lumină pe care Dumnezeu l‑a sădit în noi la creație și l‑a înnoit la Botez. De aceea, duhovnicii ne recomandă să citim textul Canonului cu multă luare aminte, nu doar să‑l ascultăm, pentru a nu lăsa această bogăție de idei și gânduri duhovnicești să treacă pe lângă noi fără a deveni lucrătoare. În această seară, Canonul ne‑a pus înainte o oglindă aspră a Vechiului Testament, care ne arată și rănile noastre, ale celor de azi. Vedem căderile strămoșului Adam, căderile lui Cain și ale celorlalți amintiți nu ca pe niște relatări despre alții, ci ca pe niște diagrame ale propriei noastre căderi și înstrăinări. Păcatul, în spiritualitatea răsăriteană, nu este o simplă încălcare a unei legi juridice, ci este o boală a ființei în care omul se desparte de Dumnezeu, Izvorul vieții. De aceea, poate că nici un alt cuvânt nu ar fi străbătut atât de adânc precum strigătul care se repetă și punctează fiecare tropar al Canonului: „Miluiește‑mă, Dumnezeule, miluiește‑mă!”, a arătat ierarhul.

În continuare, Preasfinția Sa a rezumat mesajul spiritual și teologic al fiecăreia din cele nouă cântări ale Canonului: „În această seară, Canonul a început cu mărturisirea: «Ajutor și acoperitor S‑a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu și‑L voi slăvi». Deci, înainte de a ne vedea căderea, ni se amintește Cine este Dumnezeu: ajutor, acoperitor, mântuire. Pocăința creștină nu pornește din deznădejde, ci din nădejde. Nu din frică sterilă, ci din conștiința că avem un Tată. Apoi, imediat, sufletul este pus față în față cu imaginea lui Cain: «Covârșind eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m‑am făcut ucigaș al sufletului». Nu este vorba despre crimă trupească, ci despre uciderea conștiinței, despre răutatea cultivată, despre invidia care ne macină și ne ucide sufletele. De câte ori nu ne‑am făcut și noi asemenea lui Cain, ucigând propriul suflet? Atunci când ne rugăm cu mintea risipită, sau când postim doar de la mâncare, fără milostivire, ucidem în noi dreptatea lui Abel. Sfântul Andrei Criteanul interiorizează acest conflict: uciderea fratelui devine uciderea propriei conștiințe. Suntem ucigași ai sufletului pentru că am ales să trăim numai după trup, ignorând suflarea dumnezeiască din noi”.

Vorbind despre textul următoarelor două cântări, Episcopul‑vicar patriarhal a explicat: „Cântarea a doua ne‑a purtat în grădina Raiului: «Cusutu‑mi‑a haine de piele păcatul». Este imaginea căderii lui Adam. Ne‑am dezbrăcat de haina luminii și ne‑am îmbrăcat cu rușinea. Ne îngrijim de podoaba cea din afară, dar lăsăm în paragină «cortul dinlăuntru», sufletul. Trăim într‑o cultură a aparenței, a imaginii, a succesului vizibil. Dar Canonul întreabă: ce ai făcut cu frumusețea chipului lui Dumnezeu din tine? Ai pătat‑o? Ai acoperit‑o cu patimi și păcate? Și chiar și aici apare o rază de lumină: «Ca pe drahmă, oarecând, căutându‑mă, așa mă află». Dumnezeu este Cel care caută. El a căutat și a aflat drahma cea pierdută, a căutat și a aflat oaia rătăcită, El caută sufletele noastre ascunse sub ruinele propriilor greșeli. Cântarea a treia ne așază înainte potopul, pe Noe, pe Ham, dar și pe Lot. Lumea de atunci a pierit cufundată în apele potopului. Lumea noastră riscă să piară cufundată în indiferență. Sodoma și Gomora au pierit în foc din cauza fărădelegilor: «De arderea păcatului fugi, suflete, ca și Lot». Din fața păcatului trebuie să fugim, după cum ne învață și Sfinții Părinți ai Bisericii. Nu trebuie să negociem cu păcatul, pentru că vom ajunge să‑l justificăm, să‑l numim virtute”.

În încheiere, ierarhul a concluzionat: „Canonul din această seară ne trece prin întreaga istorie a căderii omului, dar și prin întreaga istorie a milostivirii lui Dumnezeu. Ne arată cât de jos putem cădea și cât de sus suntem chemați să urcăm. Astăzi, în mijlocul unei lumi agitate și grăbite, răsună același strigăt vechi și mereu nou: «Miluiește‑mă, Dumnezeule!» Să nu fie doar un refren liturgic! Să fie respirația inimii noastre curățită prin lacrimi! Care ne reface legătura vie cu Hristos. Poate că fiecare dintre noi poartă o rană nerostită, un păcat nemărturisit, o apăsare veche. Slujba Canonului Mare nu ne cere să le ascundem, ci să le aducem înaintea lui Dumnezeu. Să nu plecăm nevindecați, de vreme ce am venit la doctor, la Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”.