Mitropolitul Nicolae Bălan şi legionarii

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 10 Noiembrie 2010

Incoerenţa politicii promovate de regele Carol al II-lea şi presiunile venite din partea Germaniei şi a aliaţilor săi aduseseră România, în vara anului 1940, pe marginea prăpastiei. Salvarea a fost găsită prin aducerea la putere a generalului Ion Antonescu, cu puteri depline, la care partidele politice au refuzat să accepte o eventuală participare. Astfel, apărea ocazia ca, după o perioadă de 10 de ani de lupte politice, legionarii să acceadă la putere şi să-şi pună în aplicare programul politic. Aceştia aspirau la o reformă structurală a instituţiilor statului şi a societăţii româneşti, fiind vizată inclusiv Biserica Ortodoxă. În toamna lui 1940 se vorbea despre schimbarea patriarhului, refacerea legii de organizare şi funcţionare a BOR, reformarea monahismului şi multe altele.

Generalul Antonescu s-a opus de la bun început, motivând că ţara are nevoie de linişte. Legionarii cereau convocarea Sfântului Sinod pentru discutarea reformelor, iar Antonescu amâna constant această iniţiativă. Deja, în luna noiembrie, conflictul dintre general şi legionari era imposibil de evitat, mai ales după asasinatele de la Jilava. În acest context, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a solicitat sprijinul generalului pentru stoparea imixtiunilor legionarilor în treburile Bisericii. Antonescu a acceptat, dar numai printr-o poziţionare clară a ierarhiei ortodoxe de partea sa. A urmat sesiunea Sfântului Sinod din 2 decembrie 1940, în care legionarii au prezentat proiectul de reformare a Bisericii. A doua zi, după o vizită la general, mitropolitul ardelean s-a prezentat în Sinod, respingând punct cu punct toate cererile legionarilor. Biserica nu putea accepta o "reformă" prin imixtiunea clară a politicului şi pentru scopuri seculare. Considerat un apropiat al legionarilor, după cum în fotografia de epocă era primit de legionari la "Casa Verde", la comemorarea lui Corneliu Codreanu, mitropolitul s-a dovedit un arhipăstor responsabil pentru funcţia ce o ocupa în Biserică, dar mai ales pentru păstoriţii săi.