Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici: Parola veacului nostru este cultura

Evocarea unei figuri reprezentative a Ortodoxiei române din Bucovina veacului al XIX-lea, Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici (1818-1895), este prilejuită de împlinirea a 129 de ani de la trecerea sa la cele veșnice în ziua de 3/15 aprilie 1895. Este datoria noastră să reamintim contem­poraneității, prin rândurile de față, care au fost reperele biografice ale acestuia și de ce este important să ne raportăm la păstorirea sa ca ierarh, la acțiunile care i-au definit personalitatea într-o epocă în care, aflați sub dominația austro-ungară și supuși unor puternice măsuri de deznaționalizare, românii din Bucovina găseau în Biserica Ortodoxă o apărătoare a ființei națio­nale, a limbii și tradiției înainta­șilor.

Despre activitatea prodigioasă a ierarhului bucovinean s-a scris, de-a lungul timpului, mult și, pe bună dreptate, în termeni elogioși. Sute de articole, numeroase studii științi­fice, chiar și o monografie recent apă­rută și avându-l ca autor pe Con­stantin Hrehor, au conturat dimensiunile personalității acestuia și importanța faptelor sale în contextul dificil al veacului naționali­tă­ților, în care drepturile românilor din teritoriile aflate sub autoritatea Imperiului austro-ungar erau puse sub semnul întrebării.

De la Andrei la Andrievici

Samuil Morariu s-a născut la 14/26 noiembrie 1818 în satul Mitocu Dragomirnei din Bucovina. Tatăl său era preot și fusese primul din rândul familiei care avea știință de carte. Mama sa, Zamfira, era și ea fiică de preot și  rudă cu Iraclie Porumbescu, tatăl marelui compozitor Ciprian Porumbescu. Numele Andrievici sau Andriewicz a fost dobândit, după cum se scria în ziarul „Telegraful Român” din 2 iulie 1887, din excesul de zel al directorului școlii din Suceava, Franz Teil, care l-a întrebat pe tatăl viitorului ierarh cum îl chema pe înaintașul său. Acesta a indicat numele Andrei, iar directorul l-a trecut în foaia matricolă cu numele de Andrievici. Tânărul a urmat apoi liceul și Institutul teologic diecezan de la Cernăuți. În 1842, s-a căsătorit cu Elena Cechovschi, iar în anul următor a fost hirotonit preot în comuna Ceahor. Avea să petreacă aici 20 de ani, slujind comunitatea și, în plus, fiind înzestrat și cu talent literar, a început să publice versuri și fabule, dar și să colaboreze la periodicul „Calendarul pentru Bucovina”, unde s-a remarcat cu studiul din 1846, intitulat „Descrierea Bucovinei”.

„Cel mai de frunte şi cel mai capabil”

Calitățile teologice și înzestrarea sa intelectuală l-au făcut să fie apreciat în comunitatea românească, astfel că, în 1865, a fost numit consilier la Consistoriul din Cernăuți, apoi deputat în Dieta Bucovinei și, ulterior, chiar în Consiliul Imperial de la Viena. În aceste foruri el a fost vocea românilor, militând mereu pentru autonomia bisericească, pentru învățământul în limba maternă și coordonarea acestuia de către Biserică, pentru drepturile naționale, drepturi pe care autori­tățile le îngrădeau constant. Unul din marile sale merite din această perioadă a tinereții a fost cel de autor al multor manuale școlare, inclusiv teologice care, decenii bune, au reprezentat sursa după care zeci de generații au învățat limba română ori canoanele credinței ortodoxe. Presa din imperiu a recunoscut valoarea muncii sale, atribuindu-i calitatea de fondator al cărții școlare românești. Poate nu întâmplător crezul său, exprimat în cuvintele veacului nostru, era cultura, definind prin aceasta că doar prin cultură românii își vor menține ființa națională. În acest context, preotul Morariu a jucat un rol însemnat și în cadrul procesului de înființare a școlilor primare în limba română din Cernăuți. În viața personală trece prin tragedia morții soției sale, în 1853, iar mai târziu, în 1874, a luat decizia de a intra în viața monahală. S-a călugărit sub numele de Silvestru, astfel că numele său era din acel moment Silvestru Morariu Andrievici.

La 1877 avea să fie numit Mitropolit vicar, iar în presa vechiului regat, în ziarul „Curierul de Iași”, se scriau despre acesta următoarele: „Noul Archimandrit şi preşedinte consistorial Silvestru Morariu e cel mai de frunte şi cel mai capabil dintre dignitarii noştrii bisericeşti mai în vârstă. De aproape douăzeci de ani este povăţuitorul intelectual al acelei preoţimi tinere şi luminate, care pătrunsă de iubire de ţară şi de simţeminte naţionale, conlucrează cu zel şi căldură pentru desvoltarea şi rădicarea poporului romănesc. Încă în tinereţele sale s-a distins prin activitatea sa pedagogică şi literară...”  Avem, așadar, conturat portretul unei veritabile perso­na­lități, care, trei ani mai târziu, era mitropolit. Nicolae Iorga avea să descrie momentul acesta, în lucrarea sa „Românismul în trecutul Bucovinei” (1938), în următoarea manieră: „La 12 martie 1880... fu numit Mitropolit al Bucovinei și al Dal­mației, - el, acela care luptase pentru reunirea ierarhică a Românilor din Austria sub sceptrul lui Șaguna. În vârstă de șaizeci și doi de ani, bătrânul își păstrase tot crezul tinereții, și el era capabil de zelul curagios care trebuia pentru a-l sluji”. Inclusiv Mihai Eminescu a scris adeseori în ziarul „Timpul” rânduri elogioase despre munca depusă de Silvestru Morariu Andrievici și a subliniat personalitatea acestuia și, mai ales, însemnătatea acțiunilor sale pentru poporul român.

„O emblemă a Ortodoxiei”

Activitatea ca înalt ierarh a lui Silvestru Morariu Andrievici a fost la fel de intensă și energică în apărarea limbii române, a credinței ortodoxe și a ființei naționale a românilor. El a avut inițiativa de înfiin­țare a unei tipografii a mitropoliei, care va publica numeroase lucrări în limba română, iar tot aici avea să apară și „Candela”, revistă bisericească. Mitropolitul a sprijinit cu burse tinerii români merituoși, Ciprian Porumbescu fiind doar unul dintre aceste nume. Mitropolitul Silvestru  a fost în cei 15 ani ai păstoririi sale un veritabil far moral și un exemplu demn de urmat pentru întregul cler bucovinean. Zelul său în apărarea identității națio­nale a fost mobilizator și a lăsat urme adânci în conștiința generației următoare care, în 1918, a decis unirea cu țara.

Ierarhul bucovinean a trecut la cele veșnice în dimineața zilei de 3/15 aprilie 1895, iar moartea sa a generat un val de durere în rândurile celor pe care îi povățuise în anii păstoririi sale. Presa de limbă română  din Imperiul austro-ungar, dar și cea din România au elogiat viața, personalitatea și opera națională a marelui dispărut.

Încheiem această evocare citând din studiul publicat în Analele Bucovinei, din anul 2006, de către Constantin Hrehor, cel care a realizat un impresionant portret al ierarhului, rezumând în cuvinte pline de sens ceea ce a reprezentat acesta pentru națiunea română: „Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici a devenit o emblemă a Ortodoxiei. A însumat calităţile predecesorilor din înaltul scaun al eclesiei bucovinene şi a rămas un model de verticalitate şi simţire, pe măsura eroilor întemeietori de odinioară. Dacă Chiril şi Metodie sunt apostolii slavilor, dacă Andrei este apostolul părinţilor geto-daci, Silvestru este apostolul Bucovinei. În el s-au întâlnit şi lucrat virtuţile Aşezământului Nou, credinţa, nădejdea şi dragostea, blândeţea Păstorului bun, dar în aceeaşi măsură, fermitatea opiniilor lui Ioan Botezătorul şi a profeţilor directori de cuget şi apărători de etnie, neodihna misionarului Pavel şi răbdarea făurarului de bucoavne. Prin Silvestru Morariu Andrievici a vorbit un neam, precum peste munţi a vorbit nea­mul, prin omonimul său Andrei Şaguna ori prin Şincai, Petru Maior, Bariţiu, Bărnuţiu, Laurian, Ion Maiorescu, Lazăr sau Asachi, şi prin poeţii şi rapsozii gintei latine dintre Carpaţi şi Marea cea mare”.