Modestia - o virtute tainică

În multe situații în care ridicolul amenință să ne sufoce, modestia este o calitate care ne poate salva, fără a atrage prea mult atenția asupra ei. Oamenii modești strălucesc prin seriozitate și puterea interioară de a nu-și aroga meritele, chiar și atunci când acestea li se cuvin de drept. Cu toate acestea, și modestia poate fi fățărnicită de un orgoliu mare și de resentimente ascunse și poate provoca adevărate șocuri atunci când ies la suprafață aceste adâncuri tenebroase necunoscute înainte.

În general, oamenii modești tind să fie firi retrase, interiorizate, care nu pun deloc preț pe expunerea exterioară. Și nu de puține ori se pot trezi tratați cu superioritate de cei din jur tocmai din acest motiv. Modestia, ca și blândețea de altfel, tinde să fie o calitate dispre­țuită în mediul de astăzi și este confundată, adeseori, cu a avea o „fire moale”, necombativă. Când multe persoane din jur consideră impulsivitatea și autoritarismul drept valori importante, modestia pare nu doar o slăbiciune, ci un defect grav, care nu te pregătește prea mult pentru „școala vieții”.

Sfinții aveau această virtute pururea lucrătoare în firescul exis­ten­ței lor - nu primeau laudele ce­lorlalți, deși aveau nenumărate fapte bune, ofereau cu grație ajutorul cerut și răsplăteau cu bună­voință și rugăciune smerită orice binefacere din partea celor din jur.

Imaginea curată a modestiei se vedea și din îmbrăcămintea și locurile unde trăiau - totul era simplu, dar curat, îngrijit, specific unei vieți dedicate slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. Pentru sfinți, modes­tia era un firesc al vieții lor, nu un instrument de influențare a opiniei celor din jur. Sfântul Isaac Sirul îi compara pe cei ajunși la această treaptă a virtuții cu serafimii aflați în fața tronului lui Dumnezeu: „De fiecare dată ce înaintează cineva spre cunoaștere și face experiența lui Dumnezeu în calm și liniște, gândurile sale se reculeg și vede măreția lui Dumnezeu în uimire, într-o tăcere negrăită și în sfială. Atunci, peste unul ca acesta coboară modestia, astfel încât el nu-și mai înalță gândul spre El (s.n.), nici nu mai arde de dorința de a scruta tronul măreției Lui, cum ne învață descoperirea Prorocului despre serafimii care, cântând acel «sfânt, sfânt, sfânt», își acopereau fața cu aripile pentru a nu privi deschis fulgerarea Slavei lui Dumnezeu (Isaia 6, 2)” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Ed. Deisis, 2005, pp. 164-165).

Dacă exemplul sfinților este edificator în privința a ceea ce înseamnă adevărata modestie, atunci regăsim destule situații în care ajungem să ne confruntăm cu falsa modestie a celor care doresc să pară altfel decât sunt. Acest orgoliu camuflat se trădează foarte repede prin faptul că oamenii afectați de el se laudă cu fiecare faptă bună pe care au făcut-o, de parcă ar fi la un concurs național. Desigur, prezentarea este foarte bine realizată, dar efectul este total diferit de cel așteptat - în interiorul persoanei respective crește germenul mândriei, nu cel al modestiei.

Omul modest acceptă criticile și, acolo unde acestea sunt bine întemeiate, ia în serios propria sa schimbare, fără a acționa agresiv la adresa celor care i-au formulat observațiile. O altă notă a falsei modestii constă în lipsa asumării oricărei responsabilități asupra propriilor eșecuri. Omul modest își asumă propriile greșeli, fără a face din această situație un capăt de țară, pe când falsa modestie își asumă creditul și pentru succesele altora.

Observând trăsăturile adevăratei modestii, dar și pe cele ale falsei modestii, ne putem îndrepta mai ușor către urmarea celei dintâi și stoparea celei de-a doua. Întotdeauna este util să ne înconjurăm de oameni virtuoși, pentru care modestia este ceva natural, și să ne ferim să urmăm exemplul celor care fac din modestie un tablou frumos pictat, dar care nu are nimic de-a face cu viața lor concretă. Această virtute, atunci când este lucrată cu atenție și sinceritate, poate aduce foloase foarte mari pentru sufletul persoanei care o așază în realitatea vieții sale, așa cum ne spune și Cuviosul Teolipt al Filadelfiei: „Smerenia îl împo­do­bește pe cel modest cu două lucruri: cu trecerea sub tăcere a realizărilor și cu proclamarea greșe­lilor. Pe alții îi mărește, iar pe sine se micșorează. Pe alții îi laudă, iar pe sine se socotește nimic. Pe alții îi socotește vrednici de mântuire, iar de mântuirea sa se îndoiește”.