Monahi tipografi de altădată: arhimandritul Claudiu Derevleanu
În anul 1980, în Pustiul Hozeva din Ţara Sfântă erau descoperite, în chip minunat, moaştele Cuviosului Ioan Iacob, monah cu metania la Mănăstirea Neamţ, nevoitor mulţi ani în Ţara Sfântă, la Mănăstirea „Sfântul Sava”, la Schitul Românesc de la Iordan şi, în ultimii opt ani ai vieţii, în Pustiul Hozeva. Vestea a făcut degrabă înconjurul lumii creştine. În diferitele publicaţii ale Bisericilor Ortodoxe au apărut ştiri însoţite de imagini despre această minune. După 20 de ani de şedere în mormântul din peşteră, trupul nevoitorului român arăta ca şi cum ar fi fost de curând adormit.
În ciuda restricţiilor impuse atunci de regimul neprieten Bisericii, în România s‑au publicat, în mai multe periodice eclesiale, date despre viaţa acestui smerit călugăr care‑şi făcuse ucenicia în Mănăstirea Neamţului.
Foarte puţini îl mai ştiau în ţara de obârşie pe Cuviosul Ioan Iacob. Părintele arhimandrit Cleopa Ilie îl întâlnise în anii â30, în biblioteca Mănăstirii Neamţ, pe monahul Ioan Iacob, care era bibliotecarul Lavrei. Dar cel mai bine îl ştia prietenul lui din tinereţe, arhimandritul Claudiu Derevleanu, vieţuitor atunci în obştea Mănăstirii Neamţ. Lui i se datorează, deşi nu se prea aminteşte acest lucru, întocmirea unei vieţi complete a Sfântului Ioan Iacob. El a oferit cele mai importante amănunte despre noviciatul fratelui Ilie Iacob la Neamţ, despre ascultările din obştea acestei mănăstiri, despre călugăria şi apoi plecarea sa în Ţara Sfântă.
A şi scris, caligrafic şi atent, viaţa cuviosului, lucrare rămasă în manuscris (probabil aflată între documentele prețioase ale Lavrei).
Arhimandritul Claudiu Derevleanu a fost apropiat Sfântului Ioan Iacob încă din primele zile ale nevoinţelor lor în Mănăstirea Neamţ.
Împreună au plecat, în toamna anului 1936, într‑o lungă călătorie pe urmele sfinţilor, până la Ierusalim. Au stat o vreme la Mănăstirea Sfântului Sava din pustiul Betleemului, după care Claudiu Derevleanu a revenit în ţară, cei doi nemaiîntâlnindu‑se în viaţa pământească.
Din Ţara Sfântă Cuviosul Ioan Iacob îi scria uneori prietenului său epistole în versuri, cum este aceea intitulată „Suflete al meu” (scrisoare către un frate din ţară), în care „îl mustra” şi îl îndemna să ducă o sporită viaţă duhovnicească:
„Caută, vezi bine,
Nu da amânare,
Nici la rugăciune,
Nici la ascultare...
Taci şi vezi de tine
Vrajbă nu căta
Fii cu toţii bine
Şi nu‑i judeca...
Viaţa când s‑o stinge,
Mila va‑nceta,
În zadar vei plânge
Şi vei suspina...”
Arhimandritul Claudiu Derevleanu a primit şi alte scrisori din Ţara Sfântă, unele în versuri, pe care le ţinea ascunse cu grijă într‑un dulap din chilia sa. Fiind bătrân, într‑o zi i‑a vorbit cuiva despre preţioasele epistole şi le‑a scos dintr‑un ungher al sertarului în care le aşezase de mai mult de 20 de ani. Ce s‑a întâmplat după aceea i‑a umbrit, cu mare amărăciune, ultimii ani de viaţă. Într‑o zi, s‑a pomenit cu doi agenţi ai Securităţii, care l‑au interogat amănunţit şi, la un moment dat, i‑au deschis sertarul cu pricina, invitându‑l să le arate scrisorile de care deveniseră, deodată, interesaţi. Aşa s‑a pierdut „comoara” epistolară, păstrată cu atâta grijă, ani la rând. Imediat după 1990, s‑a adresat autorităţilor cu dorinţa de a le recupera. Până la moartea sa, în septembrie 1991, n‑a primit un răspuns pozitiv. Cu mulţi ani în urmă, în discuţii de taină avute în anii 1988, 1989 şi 1990, părintele arhimandrit Claudiu Derevleanu îmi povestea despre Sfântul Ioan Iacob. Îl considera sfânt cu adevărat, deşi părintele Claudiu s‑a mutat la Domnul înainte de canonizarea oficială, care a avut loc în anul 1992. Amintea mereu că doreşte să‑l întâlnească în ceruri pe prietenul său din tinereţe.
După săvârşirea „călătoriei” pe acest pământ, prietenul şi fratele de nevoinţă de la Neamţ s‑a întâlnit cu Sfântul din Ceruri. Îl va fi primit cu bucurie şi căldură de frate în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă când ai prieteni sfinţi! O prietenie sigură şi sinceră, care nu se schimbă la fiecare adiere de vânt. O prietenie adevărată, care niciodată nu piere.
*
În obştea Mănăstirii Neamţ vieţuiau, prin anii â80, numeroşi monahi vârstnici, oameni duhovniceşti şi pricepuţi, care au trecut prin perioada grea ce a urmat decretului comunist 410/1959. Scoşi din mănăstire, alungaţi de furia roşie, obligaţi să suporte un exil greu, cei mai mulţi dintre monahi au aşteptat ziua întoarcerii. Când valurile s‑au potolit, ei au revenit în obştea acestei vestite mănăstiri.
Arhimandritul Claudiu Derevleanu locuia într‑o căsuţă îngrijită, înconjurată de flori şi pomi cu roade bogate. Îl avea ca ucenic pe monahul Cosma Cora, pravilist iubitor al slujbelor şi neobosit ascultător la stăreţie, chelărie şi la pivniță.
În mănăstire a fost un călugăr de nădejde. Viaţa lui a cunoscut numeroase încercări. Era un om demn, vorbea puţin, ţinea la cuvânt şi avea o înţelepciune autentică. Venea mereu la biserică, dimineaţa, seara, şi slujea la marile sărbători. În tinereţe l‑a cunoscut şi chiar l‑a îndrumat oarecum pe vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, pe atunci tânărul frate Teodor, venit la Neamţ de la Sihăstria Voronei.
După mulţi ani, când vârstele lor trecuseră de anii psalmistului, cei doi s‑au reîntâlnit. Patriarhul îi amintea de atmosfera de altădată de la Mănăstirea Neamţ. Binevoitor, patriarhul îl invita la cină, aşa cum făcea şi cu părintele Nifon Corduneanu, cu ierodiaconul Petroniu Bulbucanu şi cu alţii mai tineri. Întâlnirile acestea erau adevărate lecţii. Aproape toţi călugării erau pomeniţi: stareţi din trecute vremi, arhimandriţi, ieromonahi şi chiar smeriţii monahi, cu umilele lor ascultări.
Arhimandritul Claudiu, cu discreţie monahală, a făcut mult bine altora. Călugări mai tineri, oameni necăjiţi, muncitori ai mănăstirii aveau în cuvioşia sa o nădejde în încercările vieţii. Era un om înţelept. Ştia multe lucruri din istoria Lavrei. Cunoscuse nenumăraţi monahi şi vreo 20 de stareţi. Unora le‑a fost colaborator, sfătuitor, critic. Altora prieten. Citea mult, avea cuvinte folositoare pentru oricine. Scria frumos şi fusese, într‑un timp, un bun contabil în Cancelaria mănăstirii şi la Tipografia mitropolitană. Mare păcat că multe din tainele pe care le ştia au fost luate cu el în mormânt. Încărcat de ani, cu o bogată activitate în mănăstirea mănăstirilor, biruitor după multele încercări ale vieţii, arhimandritul Claudiu Derevleanu s‑a pregătit pentru trecerea în Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru întâlnirea cu prietenul său, Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ.
Cu smerenia lui, părintele Claudiu a lăsat prin testament dorinţa de a nu se vorbi la înmormântarea lui. În locul cuvântărilor care se ţin într‑o astfel de împrejurare, părintele Claudiu a lăsat un „cuvânt de învăţătură”, pe care‑l oferim ca model pentru mulţimea învăţăturilor care izvorăsc din el.
„Prea Cuvioşi Părinţi şi iubiţi credincioşi!
În tradiţia Bisericii noastre Ortodoxe este ca, atunci când un fiu al ei dreptcredincios trece la cele veşnice, să se spună câteva cuvinte despre viaţa lui, care cuvinte întotdeauna sunt folositoare şi de zidire sufletească pentru cei rămaşi în viaţă.
Dar de data aceasta voi încerca eu, cel ce este acum fără de viaţă în sicriul de faţă, a vă spune câte ceva - şi nu altul - pentru a‑mi lua rămas‑bun în veşnicie.
Cu toţii cei ce sunteţi de faţă şi luaţi parte la această slujbă de înmormântare m‑aţi cunoscut destul de bine, fiindcă am vieţuit aici, în mijlocul vostru, aproape 60 de ani. Aşa că, în acest timp, aproape cu toţii am stat de vorbă, fie în treburile gospodăreşti ale mănăstirii, fie la slujbele din biserică.
Astăzi, această lucrare s‑a terminat pentru totdeauna, astăzi conştiinţa, supremul judecător, a rupt peceţile dosarului vieţii mele cu tot ce am făcut de la leagăn la mormânt. Dosarul e voluminos, file mari şi multe, scrise cu litere mari şi mici, rânduri imprimate mai tare sau mai slab, după greutatea faptelor.
Şi iată, acum toate acestea trec prin procesul conştiinţei mele ca un film prin faţa ochilor, pe care, în viaţă fiind, n‑am dorit a‑l vedea.
În zadar conştiinţa bătea mereu la poarta inimii mele strigând: Deschide! deschide! şi Dă‑mi un loc în inima ta, care este casa sufletului tău, în care vom trăi împreună aici, pe pământ, până la dărâmarea ei. Dar, iată, acum casa s‑a dărâmat şi eu n‑am putut intra în inima ta.
Din când în când, doar câte o mică rază de lumină dumnezeiască pătrundea prin vreo fisură a uşii sufletului meu, încercând să trezească în mine venirea la viaţa faptelor bune, la căinţa pentru cele rele. Dar, tot de atâtea ori, această rază de lumină s‑a pierdut în negura vieţii mele, ca ziua în înserarea nopţii întunecoase. De câte ori şoapta unui confrate cu viaţă duhovnicească suna în urechile mele: Vino, frate; aici, în pustia Ruvei, pustia faptelor rele, şi să rugăm împreună pe bunul Dumnezeu să ne ierte păcatele, şi să ne spălăm de fărădelegile noastre cu lacrimile fierbinţi ale rugăciunii şi pocăinţei. Dar tot de atâtea ori, carnea, acest trup material al meu, care acum stă în faţă, fără viaţă, rece şi mut, s‑a opus cu îndârjire şi tenacitate, nedorind a se despărţi de plăcerile vieţii pământene, aruncându‑mă mereu în pânza de păianjen a acestei lumi trecătoare, de care, odată căzut în mrejele ei, e foarte greu să scapi, oricât te‑ai frământa, mereu tot rău te înfăşoară pânza, iar cel viclean îţi întunecă şi ultima licărire duhovnicească, făcând din tine un ucenic al răului.
Şi acum, iată, cum zice psalmistul: Luat‑am seama de‑a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască.” (Va urma)